E o musca aici.Nu prea o inteleg de ce tocmai aici.M-am tot intrebat de ce a ales sa ma bazaie tocmai pe mine.Daca in general prefera sa bazaie in jurul fiintelor vii sau e doar curioasa de aparitia mea in peisaj.Insa ma deranja.Asa ca am profitat de un moment de repaos si mutenie din partea ei si am prins-o in cana goala de pe masa.Oricum tre' sa spal cana, mi-am spus.Si am lasat-o asa.Mi-am citit in continuare, in linistea acum, cursurile, dar am mai aruncat cate o privire spre cana.Sa vad ce face companioana.Continua sa stea, de parca n-ar fi fost inconjurata de cupola de sticla ce-i bloca atat traseul haotic de mai devreme cat si aerul necesar vietii pe planeta asta.Eram curioasa sa vad cum moare asfixiata o musca, sa vad o asfixiere live.
Ea insa nu misca.Voiam sa vad haos, sa simt disperare venind dinspre ganganie, s-o vad ca incearca sa miste cana, ceva, orice.Ea-nimic.Sau a stat si a analizat situatia vreo jumatate de ora sau tragea un pui de somn, nu stiu.Insa la un moment dat a inceput sa miste.Se invartea pe foaia de hartie ce-i tinea de podea de parca s-ar fi intrebat, agitata, ce e de facut.Atunci s-a dus naibii dorinta mea de a asista la un eveniment de-a dreptul otevist pentru lumea mustelor si mi s-a facut mila asa ca am eliberat creatura aia enervanta.
La inceput m-am bucurat un pic pentru cercurile largi pe care le facea pe-aici, pe la etaj.Ulterior insa a devenit si mai sacaietoare.Acum zace in sticla terminata de suc pe care inca nu am aruncat-o.ma intreb la ce s-o fi gandind.In mod sigur s-a bucurat de dulceata sucului, doar de-asta a si ajuns in acea capcana.Dar oare nu s-o fi plictisind?
Eu una nu sunt plictisita, serios.Nu de-asta povestesc despre trairile unei muste.Cursurile sunt acaparante.Doar ca in paralel cu realismul rusesc mi s-a derulat in minte povestioara asta si am zis s-o notez sa vad ce ineptii pot gandi inainte de restante.E infim de putin in comparatie cu cate abureli am gandit zilele astea.Asta si faptul ca mi se pare cel mai bun exemplu de prea multa atentie acordata unor fiinte care nu merita.Treaba asta ocupa un loc important in topul prioritatilor de schimbare/eradicare.
Cu sau fara legatura cu vecina mea diptera, nu mi-e foarte clar, m-am gandit la bunica.La cat de mult vreau s-o iert, sa reusesc sa accept ca e o baba senila si orice cacat i-ar iesi pe gura, iese pe gaura gresita pentru ca-i batrana si nu pentru ca e o vipera care improsca aiurea cu venin.Chiar imi doresc sa accept aceasta idee.Nu sa merg in vizita sau sa o intreb de sanatate, dar sa accept ce nu pot schimba, sa nu imi mai accelereze sangele prin artere ca acum.Sa accept ca oamenii au o infinitate de fete, unele mai proeminente decat altele, si doar pentru ca le acopera sau port eu ochelari de cal, nu inseamna ca ele inceteaza sa existe.
Ma gandesc ca m-as putea preface si sa o fac pe ea sa simta ca am depasit in sfarsit momentul.Dar nu o fac pentru ea.Vreau sa o iert dintr-un motiv pur egoist, acela de a simti in sfarsit ca e complet vindecata rana pe care mi-a pricinuit-o.Rana pe care am tot adancit-o gandindu-ma la momentele, anterioare Marii Rupturi, in care m-a facut sa sufar si pe care am reusit sa le blochez cumva intr-un colt intunecat al mintii, prea rar vizitat ca sa ma afecteze puternic.Ma gandesc cu groaza ca pana nu reusesc sa ma impac cu toate cele enumerate mai sus, risc sa ajung si eu o vipera care improsca aiurea cu venin.Acum deja sunt serpisorul din banc, care si-a musat limba si nu stie daca-i veninos-letal sau nu.
Am trimis acum nu foarte mult timp un mail in care mi-am descarcat sufletul la cote alarmante.Si nu stiu prin ce minune tehnologica, mailul respectiv a reusit sa ajunga si la tata, unul din "victimele" neanuntate din mesajul electronic.Am inceput sa plang cand m-a sunat sa-mi spuna.Am plans ca proasta jumatate de ora gandindu-ma si incercand sa adun in minte cam tot ce a citit, pe langa ce a adus el in discutie.Asa a ajuns sa afle si mama, alta victima a mesajului.A fost sfasietor de dureros sa vad cat de mult l-am ranit pe tata.Sa vreau sa vorbesc cu el despre ce am scris si sa nu putem niciunul deschide subiectul.Sa vreau sa ma simt vinovata ca am indraznit sa gandesc ceea ce am scris si sa nu pot.Asta e un al treilea lucru de pe lista de prioritati- sa reusesc candva sa il fac sa vada tot mesajul, sa il inteleaga in intregime, dincolo de durere.Sa reusesc sa il fac sa vada cat de important e pentru ca se afla pe lista aia.Si ca nu il invinovatesc de nimic.Nici pe el, nici pe mama, nici pe nimeni din lista, chiar daca judec.Cred sincer ca un rol principal al parintelui e acela de acuzat in tribunalul mental al oricarui copil.Eu i-am achitat pe ai mei, desi inca le aduc acuze.Nu am facut-o din oficiu, ci in urma unui lung proces.Parintii sunt cea mai dificila tinta, eu cel putin, nu as putea sa-i desfiintez si izgonesc complet din viata mea.Nu as vrea asta.Tocmai pentru ca ii judec.Pentru ca la capatul oricarei acuze vad cum au incercat intr-un mod cat se poate de sincer, inocent chiar, sa ma ajute.Si cum, in ciuda tuturor complexelor cu care inca ma lupt, sunt cine sunt datorita lor.Reformulez.Sunt tot ceea ce imi provoaca placere fata de propria persoana datorita lor.Si restul, din cauza lor.Dar am devenit constienta de faptul ca orice cacat pe care nu-l rezolv e din vina mea si numai a mea, chiar mai profund decat o faceam pana acum.
O alta chestie de pe lista de prioritati e sa imac punctul 2 cu punctul 3 al acestei postari.Sa continui sa judec pe cei care o merita, sa ii elimin din viata mea pe cei care mi-au facut un rau premeditat, dar in acelasi timp sa pot ierta, merge mai departe si triumfa peste suferinta.De-asta am si scris povestea musculitei.Ca sa notez undeva prioritatile zilei.
Monday, August 31, 2009
Saturday, August 29, 2009
Samson, sburatorul
Terapie prin scris am tot facut aici.Eliberare de demoni prin scris.Un drog mai bun n-am gasit pana acum- orice alta forma de evadare imi accentueaza si mai tare introvertia, artificiile cele mai puternice au loc tot in interiorul meu, nu sunt vizibile ochiului omenesc, pe cand fiecare litera pe care o scriu e cea mai pura forma de evadare, eliberare in cel mai complet sens pe care-l stiu.Prin scris las gandurie sa devina, daca nu palpabile, macar vizibile si, astfel, nu le mai posedez, nici ele pe mine, devin ale foii sau ecranului.
Asa ca o sa incerc sa ma eliberez si de el, tot prin scris.Am facut-o si un pic mai jos, dar mai jos e mai degraba un oftat decat un strigat.Iar el e, sau a fost, mai degraba, un vuiet foarte puternic.El e Samson, asa-i voi spune de acum incolo.
De ce asa si nu Mihai sau Alex sau Andrei sau Ghita?Pentru ca in el se contureaza, pentru mine, personajul Vechiului Testament, cand il privesc cu ochii mintii.Povestea lui Samson si-a Dalilei, asa cum a ajuns sa sune in interpretarea mea proprie, in care s-a amestecat subtil interpretarea Reginei Spektor, in care s-a amestecat subtil gustul lui.Povestea originala mi-o amintesc doar in punctele esentiale.Pe scurt, cum forta lui Samon statea in par, iar Dalila a acceptat sa i-l taie, cu conditia ca niciun rau sa nu-i fie facut iubitului sau, iar el moare pana la urma, sfaramat odata cu temnita pe care-o darama.El este impersonarea lui Samson penrru mine.Cu parul lui lung, puternic, precum coama unui cal salbatic, corpul sau incordat, ferm, arcuit precum al unui leu, cu musculatura superba.Privesc oamenii ca pe niste statui in miscare, iar el e una din cele mai frumos sculptate, una din cele mai armonios cladite statui pe care mi-a fost dat s-o vad, ba chiar s-o ating.Ca orice alt barbat ce mi-a trecut prin minte de altfel.
In cantecul meu Samson si Dalila se intrepatrund.El e si una si alta, eu sunt omul din temnita si femeia din patul lui, in acelasi timp, femeia din cantecul Reginei "Samson came into my bed, told me that my hair is read, told me I am beautiful...".I-am permis sa se odihneasca in patul meu, in asternutul meu, l-am strans intre bratele mele goale cand mi-a zis ca nu poate dormi singur.L-am lasat sa-si verse veninul mintii intr-a mea de parca as fi fost doar o cupa dezgolita si nimic mai mult.L-am lasat sa ma domine, dar nu depre jocuri sexuale vorbesc aici, nu e cazul, ci despre o dominare mai profunda, mai subtila.Sa-mi spuna cat sunt de slaba, de pierduta, sa-mi spuna cat e de satul de lume.Am inghitit fara apa fiecare cuvant.L-am lasat sa isi frece de mintea mea ranile supuroase, fascinata sa vad cum sunt din nou pierduta in fata unui barbat a carui slabiciune e tocmai forta sa prea mare in comparatie cu experienta sa intr-a o controla.L-am lasat sa ma faca sa ma simt slaba si pierduta, sa ma faca sa vad cat de slaba si pierduta am fost pana atunci.Eram fascinata pentru ca altii nu reusesc in ani sa faca ce a facut el intr-o seara.Eram fascinata tocmai pentru ca ar avea puterea sa ma distruga, sa imi franga intre degete fundamentele fiintei intr-o clipa, mult mai repede decat a reusit cel dinaintea lui, singurul dinaintea lui care m-a mai fascinat in felul acesta.L-am lasat sa se hraneasca din mine, sa isi reverse preaplinul in mine, peste mine, fara sa-mi mai pese de durerea mea de cap, de durerile care mi le-a provocat, in mod voit, intr-un acces de sadism indelung inabusit.
Imi plac oamenii care incearca sa ma distruga, altfel nu i-as cauta, chiar daca in acest mod inconstient in care o fac, imi plac pentru ca am nevoie de astfel de distrugeri pentru a face loc sa ma recladesc.Iar el mi-a placut mai mult decat am putut suporta in seara aceea.M-a speriat din prima clipa in care mi-a vorbit, m-a speriat pentru ca nu intelegeam cum poate sa trezeasca asemenea magnetism in mine.Au trecut mai bine de doi ani de cand am simtit ultima oara ca se invarte lumea cu mine, independent de legile fizice cotidiene, mai pastram in minte doar o amintire vaga a ceea ce a fost, cum a fost.Stiu ca am repetat de zeci de ori in intermezzo-ul intalnirii noastre ca nu e bine, nu e bine deloc ce se intampla, tocmai pentru ca acea amintire, oricat de vaga, e un precedent atat de important incat mi-era greu sa accept repetarea istoriei.Ma simteam, realizez acum, fix cum s-ar simti un luptator batran inaintea marii sale reveniri in ring.M-am pregatit intens, mi-am antrenat mintea cu rigurozitate pentru acest moment, dar acum ca ma aflam in spatele cortinei, pe moment am fost cuprinsa de groaza ideii ca nu voi face fata.Suna a cliseu, dar exact asta e un cliseu-o situatie prea des repetata, prea des demonstrata.M-am luat la tranta si am fot purtata in corzi, ca sa duc cliseul pana la capat, insa am rezistat atacului sau salbatic.Nu voiam sa-l supun, voiam doar sa vad daca rezist."I'm still standing", expresie mai buna nu gasesc in romana pentru a exprima rezultatul.Si nu doar atat...
Nu, nu doar atat.Pentru ca intr-adevar am obtinut tot ceea ce imi propusesem.Pe moment, intr-adevar, nu intelegeam de ce ma bag in ceea ce ma bag, nu puteam sa-mi explic propriul comportament, inca nu ma cunosc inde-ajuns de bine incat sa ma inteleg, ce pot spune...Acum insa inteleg alegoria noptii.Inteleg o partea a rolului acestui personaj in acest capitol pe care l-am deschis odata cu intrarea lui in pagina.Voi gasi multe alte intelesuri, o stiu, cu fiecare revenire pe care o voi face asupra intamplarii in minte.Inteleg de ce conteaza atat de mult pentru mine, de ce imi rascolesc in mod repetat gandurile cautandu-l.Inteleg mai bine de ce l-am cautat in mod repetat, de ce i-am strigat numele in mod repetat.Inteleg de ce a durut atat de tare sa dispara, sa nu il mai pot vedea desi priveam fix spre el, desi m-am incapatanat sa-l privesc din nou, din nou, din nou.Doar ca la lumina zilei, in afara asternutului in care si-a incercat forta, in care mi-a testat capacitatea de a rezista, nu am cum sa il vad.El e o metafora frumoasa, o sculptura frumoasa ce-l intruchipeaza pe Samson, temnita, Dalila, un pasaj din trecutul meu.Cand se dezbraca de toate aceste invelisuri fine, devine o piatra uscativa si nimic mai mult in ochii mei.
Poate de-asta imi si pastreaza ochelarii de soare.
Asa ca eu poate sunt copilul speriat si ratacit.dar sunt mai mult de atat.El e lupul de stepa pe care l-am vazut dormind in camera mea, e si omul spre care mergeam cu trenul si nu voiam sa intarzii nici 5 minute in vis, e si Samson, si Dalila, pentru un a fost si temnita mea, e chiar mai mult.El e si omul din masca, si masca.Mi-e greu sa-i separ, de-asta am regretat atat existenta mastii.Dupa seara aceea nu am mai reusit sa-l separ de masca, nu am mai reusit sa privesc acelasi om, cel langa care am dormit, caruia i-am permis sa ma tortureze.As fi vrut sa imi spuna langa cine a dormit in seara aceea.Dar sburatorul...Sboara?
Asa ca o sa incerc sa ma eliberez si de el, tot prin scris.Am facut-o si un pic mai jos, dar mai jos e mai degraba un oftat decat un strigat.Iar el e, sau a fost, mai degraba, un vuiet foarte puternic.El e Samson, asa-i voi spune de acum incolo.
De ce asa si nu Mihai sau Alex sau Andrei sau Ghita?Pentru ca in el se contureaza, pentru mine, personajul Vechiului Testament, cand il privesc cu ochii mintii.Povestea lui Samson si-a Dalilei, asa cum a ajuns sa sune in interpretarea mea proprie, in care s-a amestecat subtil interpretarea Reginei Spektor, in care s-a amestecat subtil gustul lui.Povestea originala mi-o amintesc doar in punctele esentiale.Pe scurt, cum forta lui Samon statea in par, iar Dalila a acceptat sa i-l taie, cu conditia ca niciun rau sa nu-i fie facut iubitului sau, iar el moare pana la urma, sfaramat odata cu temnita pe care-o darama.El este impersonarea lui Samson penrru mine.Cu parul lui lung, puternic, precum coama unui cal salbatic, corpul sau incordat, ferm, arcuit precum al unui leu, cu musculatura superba.Privesc oamenii ca pe niste statui in miscare, iar el e una din cele mai frumos sculptate, una din cele mai armonios cladite statui pe care mi-a fost dat s-o vad, ba chiar s-o ating.Ca orice alt barbat ce mi-a trecut prin minte de altfel.
In cantecul meu Samson si Dalila se intrepatrund.El e si una si alta, eu sunt omul din temnita si femeia din patul lui, in acelasi timp, femeia din cantecul Reginei "Samson came into my bed, told me that my hair is read, told me I am beautiful...".I-am permis sa se odihneasca in patul meu, in asternutul meu, l-am strans intre bratele mele goale cand mi-a zis ca nu poate dormi singur.L-am lasat sa-si verse veninul mintii intr-a mea de parca as fi fost doar o cupa dezgolita si nimic mai mult.L-am lasat sa ma domine, dar nu depre jocuri sexuale vorbesc aici, nu e cazul, ci despre o dominare mai profunda, mai subtila.Sa-mi spuna cat sunt de slaba, de pierduta, sa-mi spuna cat e de satul de lume.Am inghitit fara apa fiecare cuvant.L-am lasat sa isi frece de mintea mea ranile supuroase, fascinata sa vad cum sunt din nou pierduta in fata unui barbat a carui slabiciune e tocmai forta sa prea mare in comparatie cu experienta sa intr-a o controla.L-am lasat sa ma faca sa ma simt slaba si pierduta, sa ma faca sa vad cat de slaba si pierduta am fost pana atunci.Eram fascinata pentru ca altii nu reusesc in ani sa faca ce a facut el intr-o seara.Eram fascinata tocmai pentru ca ar avea puterea sa ma distruga, sa imi franga intre degete fundamentele fiintei intr-o clipa, mult mai repede decat a reusit cel dinaintea lui, singurul dinaintea lui care m-a mai fascinat in felul acesta.L-am lasat sa se hraneasca din mine, sa isi reverse preaplinul in mine, peste mine, fara sa-mi mai pese de durerea mea de cap, de durerile care mi le-a provocat, in mod voit, intr-un acces de sadism indelung inabusit.
Imi plac oamenii care incearca sa ma distruga, altfel nu i-as cauta, chiar daca in acest mod inconstient in care o fac, imi plac pentru ca am nevoie de astfel de distrugeri pentru a face loc sa ma recladesc.Iar el mi-a placut mai mult decat am putut suporta in seara aceea.M-a speriat din prima clipa in care mi-a vorbit, m-a speriat pentru ca nu intelegeam cum poate sa trezeasca asemenea magnetism in mine.Au trecut mai bine de doi ani de cand am simtit ultima oara ca se invarte lumea cu mine, independent de legile fizice cotidiene, mai pastram in minte doar o amintire vaga a ceea ce a fost, cum a fost.Stiu ca am repetat de zeci de ori in intermezzo-ul intalnirii noastre ca nu e bine, nu e bine deloc ce se intampla, tocmai pentru ca acea amintire, oricat de vaga, e un precedent atat de important incat mi-era greu sa accept repetarea istoriei.Ma simteam, realizez acum, fix cum s-ar simti un luptator batran inaintea marii sale reveniri in ring.M-am pregatit intens, mi-am antrenat mintea cu rigurozitate pentru acest moment, dar acum ca ma aflam in spatele cortinei, pe moment am fost cuprinsa de groaza ideii ca nu voi face fata.Suna a cliseu, dar exact asta e un cliseu-o situatie prea des repetata, prea des demonstrata.M-am luat la tranta si am fot purtata in corzi, ca sa duc cliseul pana la capat, insa am rezistat atacului sau salbatic.Nu voiam sa-l supun, voiam doar sa vad daca rezist."I'm still standing", expresie mai buna nu gasesc in romana pentru a exprima rezultatul.Si nu doar atat...
Nu, nu doar atat.Pentru ca intr-adevar am obtinut tot ceea ce imi propusesem.Pe moment, intr-adevar, nu intelegeam de ce ma bag in ceea ce ma bag, nu puteam sa-mi explic propriul comportament, inca nu ma cunosc inde-ajuns de bine incat sa ma inteleg, ce pot spune...Acum insa inteleg alegoria noptii.Inteleg o partea a rolului acestui personaj in acest capitol pe care l-am deschis odata cu intrarea lui in pagina.Voi gasi multe alte intelesuri, o stiu, cu fiecare revenire pe care o voi face asupra intamplarii in minte.Inteleg de ce conteaza atat de mult pentru mine, de ce imi rascolesc in mod repetat gandurile cautandu-l.Inteleg mai bine de ce l-am cautat in mod repetat, de ce i-am strigat numele in mod repetat.Inteleg de ce a durut atat de tare sa dispara, sa nu il mai pot vedea desi priveam fix spre el, desi m-am incapatanat sa-l privesc din nou, din nou, din nou.Doar ca la lumina zilei, in afara asternutului in care si-a incercat forta, in care mi-a testat capacitatea de a rezista, nu am cum sa il vad.El e o metafora frumoasa, o sculptura frumoasa ce-l intruchipeaza pe Samson, temnita, Dalila, un pasaj din trecutul meu.Cand se dezbraca de toate aceste invelisuri fine, devine o piatra uscativa si nimic mai mult in ochii mei.
Poate de-asta imi si pastreaza ochelarii de soare.
Asa ca eu poate sunt copilul speriat si ratacit.dar sunt mai mult de atat.El e lupul de stepa pe care l-am vazut dormind in camera mea, e si omul spre care mergeam cu trenul si nu voiam sa intarzii nici 5 minute in vis, e si Samson, si Dalila, pentru un a fost si temnita mea, e chiar mai mult.El e si omul din masca, si masca.Mi-e greu sa-i separ, de-asta am regretat atat existenta mastii.Dupa seara aceea nu am mai reusit sa-l separ de masca, nu am mai reusit sa privesc acelasi om, cel langa care am dormit, caruia i-am permis sa ma tortureze.As fi vrut sa imi spuna langa cine a dormit in seara aceea.Dar sburatorul...Sboara?
Monday, August 24, 2009
franturi dintr-o sculptura
e singurul mod in care te pot poseda, in mintea mea.
am cautat sa ating un personaj, chiar daca cel din spatele mastii si nu cel din masca.
sa dormi gol in bratele mele, sub cearsaful umed, sa imi dea lacrimile si tu sa imi apesi complexele cu degetele.
sa nu te pot spala de pe piele nici sub dus pe intuneric.
in lumina de tabla si granit, cum sa te mai vad?
printre gene grele, printre zabrelele mintii, niciodata dincolo de ele.
acolo poti fi oricat de fierbinte fara sa ma topesti, poti fi oricat de adanc fara sa ma ineci.
pana la urmatorul act.
sa te caut in cuvinte cand tu esti adancit in atingeri si curpinderi, alipiri.nu o fotografie cat o mie de cuvinte, ci o atingere cat o infinitate de tacere implinita.
dormeam respiratie langa respiratie si visam ca vin cu trenul spre tine.nu erai destul de aproape?
cum ai putut fi oare si ea si el in acelasi timp cand nu le cunosti locurile in dictionarul lumii mele?
nu te pot pune in insectarul plin de gamalii lucioase, perlate sau plumburii, in care fiecare fluture sunt chiar eu.
am cautat sa ating un personaj, chiar daca cel din spatele mastii si nu cel din masca.
sa dormi gol in bratele mele, sub cearsaful umed, sa imi dea lacrimile si tu sa imi apesi complexele cu degetele.
sa nu te pot spala de pe piele nici sub dus pe intuneric.
in lumina de tabla si granit, cum sa te mai vad?
printre gene grele, printre zabrelele mintii, niciodata dincolo de ele.
acolo poti fi oricat de fierbinte fara sa ma topesti, poti fi oricat de adanc fara sa ma ineci.
pana la urmatorul act.
sa te caut in cuvinte cand tu esti adancit in atingeri si curpinderi, alipiri.nu o fotografie cat o mie de cuvinte, ci o atingere cat o infinitate de tacere implinita.
dormeam respiratie langa respiratie si visam ca vin cu trenul spre tine.nu erai destul de aproape?
cum ai putut fi oare si ea si el in acelasi timp cand nu le cunosti locurile in dictionarul lumii mele?
nu te pot pune in insectarul plin de gamalii lucioase, perlate sau plumburii, in care fiecare fluture sunt chiar eu.
Friday, August 21, 2009
Etnic
Am fost recent comparata cu un vulcan.Am fost adesea comparata cu un vulcan, defapt.Pentru ca asta si sunt, realizez, omul-vulcan, sau asta as fi, de-as avea super-puteri ca in benzile desenate.Foarte frumos mi s-a facut caracterizarea in cateva cuvinte- cand nu erup, clocotesc.Si mi-am dat seama ca imi place asta.Imi place asa.
Exista oameni-campie, oameni-munte, oameni-insula.Nu sunt prima care o spune sau noteaza, Blaga a vorbit cu mult inaintea mea despre felul in care geografia influenteaza caracterul unui om.M-am gandit adesea la calmul caracteristic banatenilor si maramuresenilor, vazand asemanarea dintre zona in care traiesc si spiritul lor, dincolo de vizibila influenta istorica.Vad cum bucurestenii sunt atat de agitati, de grabiti, poate tocmai datorita felului in care e structurata capitala.Nu numai, evident, dar exista o oarecare legatura.
Am in sange atat Maramuresul cat si Dobrogea.Calmul tatalui, aparenta incetinire a vocii, cu care isi structureaza gandurile cat mai coerent, sunt in radacinile mele.Putinele amintiri pe care le am legate de bunicul meu tocmai asa mi-l prezinta: cald, bun, molcom.Nu imi prea pot explica firea apriga a bunicii, dominatoare, decat prin prisma istoriei Maramuresului, nicidecum a geografiei, ce-i drept.Ba pardon, e perfect explicabila, acest calm pentru care sunt renumiti maramuresenii fiind unul aparent, dupa cum am spus si despre tata.In depresiunea aceea, a fost candva, totusi, o mare...Mama, bunica din partea ei, sunt femei dure, precum podisul Dobrogean, femei care mereu cauta linistea sufleteasca, nu pot sa uit ca acest podis isi are originile in erodarea celor mai vechi munti ai patriei in care m-am nascut.
Iar eu sunt un vulcan.Din aparentul calm al tatalui si aparenta duritate a mamei, m-am nascut eu.Aparent sunt calma si eu, aparent sunt sociabila, prietenoasa, aparent sunt precum calcarul dobrogean.M-am nascut din aceasta imbinare ciudata, o port atat pe chip cat si in minte si suflet.Port in mine puternica lupta dintre aceste doua regiuni,intre mare si rauri, intre podis si depresiune, intre muntii de candva si marea din trecut.Am parul rosu, precum magma din subsolul fiintei mele, ochii verzi precum suprafata marii, suprafata gandurilor, pielea patata de pistrui, precum plaja de scoici.Am membre barbatesti, puternice, precum muntii Macinului de-odinioara si corpul masiv, moale, precum albia Muresului.Am sufletul agitat, precum vanturile ce-au macinat crestele, precum marea a carei fiica mereu am spus ca sunt.Sunt un vulcan.
Eu sunt Etna.Vulcanul din Sicilia.Sunt sufletul unei insule, in mijlocul marii.Mi-aduc aminte de acum cativa ani cand am vizitat insulita aceea.Mi-aduc aminte de pamantul negru din jurul uriasului dormind, de marea albastra si plina de minuni de la poalele sale.Aceea-i marea mea, marea din Taormina.Insa deviez.Ce voiam sa spun e ca pamantul acela este foarte roditor.Pentru localnici eruptiile sunt un fel de dar, pentru ca dupa ce s-a stins focul magmei, ramane pamantul acela negru, rascolit din strafunduri, plin de minerale care hranesc culturile din zona.
Ma gandeam azi.Gandesc in fiecare clipa, evident.Dar ma gandeam in timp ce vorbeam cu o amica si ii explicam ca eu vreau altceva.Era vorba despre relatii amoroase, deh.Mi-am dat seama ulterior exact la ce ma refeream cand i-am spus ca vreau altceva decat ce are ea cu prietenul ei de 5 ani, ce au mai toti cunoscutii mei, i-am explicat de ce nu m-am avantat pana acum intr-o relatie si de ce atunci cand am incercat, nu a mers.Ea-mi zicea ca poate la un moment dat voi gasi calm si stabilitate.Si stiu acum exact de ce nu-mi doresc asta, de ce nu pot avea parte de asta, sau cel putin cred ca stiu, poate mai incolo voi crede ca stiu altceva, ce naiba.Cand a fost cazul de calm si stabilitate, eu am clatinat barca in toate directiile pentru ca nu aveam stare, am afirmat glumind usor.Dar cam asta e.Eu tot ce vreau e sa fiu lasata sa erup.Sa construiesc noi maluri insulei pe care traiesc, sa maresc astfel lumea cate un pic, cate un pic.Un vulcan nu e calm si stabil decat dupa ce s-a stins.Si nu vreau sa ma sting.Imi asum si iesirile auto-distructive, cat si calmul ce se instaleaza imediat dupa.Imi asum perioadele in care uit de mine, cat si cele in care ma retrag cu totul in interioru-mi si rumeg tot ce am facut si ce vreau sa fac mai departe.
Ea m-a acuzat ca privesc lucrurile cu nemeritata superioritate cand fac astfel de afirmatii.Nu ma consider nicicum superioara celor care traiesc linistiti intr-o relatie-campie, spre exemplu.Ii admir pentru ca rezista atat timp alaturi de o persoana, tocmai pentru ca sunt constienta ca eu nu as fi capabila de aceleasi rezultate in locul lor.Nu am nicio problema cu fidelitatea, am mai spus-o.Imi sunt fidela mie insami, insa.Stiu ca atunci cand gasesc un stimulent destul de puternic intr-un loc, o persoana, in orice, raman acolo, dar nu sunt fidela calmului si stabilitatii.Oricat de mult as iubi povestea Micului Print, nu-s un vulcan micut pe care sa-l cureti din cand in cand.Sau poate nu am dat eu inca peste un print destul de mare, dar nici nu-l caut.Eu erup.S-ar putea sa distrug anumite parti ale trecutului, asta fac de altfel, dar construiec mereu ceva nou.
Eu sunt Etna, nu Stromboli.
Exista oameni-campie, oameni-munte, oameni-insula.Nu sunt prima care o spune sau noteaza, Blaga a vorbit cu mult inaintea mea despre felul in care geografia influenteaza caracterul unui om.M-am gandit adesea la calmul caracteristic banatenilor si maramuresenilor, vazand asemanarea dintre zona in care traiesc si spiritul lor, dincolo de vizibila influenta istorica.Vad cum bucurestenii sunt atat de agitati, de grabiti, poate tocmai datorita felului in care e structurata capitala.Nu numai, evident, dar exista o oarecare legatura.
Am in sange atat Maramuresul cat si Dobrogea.Calmul tatalui, aparenta incetinire a vocii, cu care isi structureaza gandurile cat mai coerent, sunt in radacinile mele.Putinele amintiri pe care le am legate de bunicul meu tocmai asa mi-l prezinta: cald, bun, molcom.Nu imi prea pot explica firea apriga a bunicii, dominatoare, decat prin prisma istoriei Maramuresului, nicidecum a geografiei, ce-i drept.Ba pardon, e perfect explicabila, acest calm pentru care sunt renumiti maramuresenii fiind unul aparent, dupa cum am spus si despre tata.In depresiunea aceea, a fost candva, totusi, o mare...Mama, bunica din partea ei, sunt femei dure, precum podisul Dobrogean, femei care mereu cauta linistea sufleteasca, nu pot sa uit ca acest podis isi are originile in erodarea celor mai vechi munti ai patriei in care m-am nascut.
Iar eu sunt un vulcan.Din aparentul calm al tatalui si aparenta duritate a mamei, m-am nascut eu.Aparent sunt calma si eu, aparent sunt sociabila, prietenoasa, aparent sunt precum calcarul dobrogean.M-am nascut din aceasta imbinare ciudata, o port atat pe chip cat si in minte si suflet.Port in mine puternica lupta dintre aceste doua regiuni,intre mare si rauri, intre podis si depresiune, intre muntii de candva si marea din trecut.Am parul rosu, precum magma din subsolul fiintei mele, ochii verzi precum suprafata marii, suprafata gandurilor, pielea patata de pistrui, precum plaja de scoici.Am membre barbatesti, puternice, precum muntii Macinului de-odinioara si corpul masiv, moale, precum albia Muresului.Am sufletul agitat, precum vanturile ce-au macinat crestele, precum marea a carei fiica mereu am spus ca sunt.Sunt un vulcan.
Eu sunt Etna.Vulcanul din Sicilia.Sunt sufletul unei insule, in mijlocul marii.Mi-aduc aminte de acum cativa ani cand am vizitat insulita aceea.Mi-aduc aminte de pamantul negru din jurul uriasului dormind, de marea albastra si plina de minuni de la poalele sale.Aceea-i marea mea, marea din Taormina.Insa deviez.Ce voiam sa spun e ca pamantul acela este foarte roditor.Pentru localnici eruptiile sunt un fel de dar, pentru ca dupa ce s-a stins focul magmei, ramane pamantul acela negru, rascolit din strafunduri, plin de minerale care hranesc culturile din zona.
Ma gandeam azi.Gandesc in fiecare clipa, evident.Dar ma gandeam in timp ce vorbeam cu o amica si ii explicam ca eu vreau altceva.Era vorba despre relatii amoroase, deh.Mi-am dat seama ulterior exact la ce ma refeream cand i-am spus ca vreau altceva decat ce are ea cu prietenul ei de 5 ani, ce au mai toti cunoscutii mei, i-am explicat de ce nu m-am avantat pana acum intr-o relatie si de ce atunci cand am incercat, nu a mers.Ea-mi zicea ca poate la un moment dat voi gasi calm si stabilitate.Si stiu acum exact de ce nu-mi doresc asta, de ce nu pot avea parte de asta, sau cel putin cred ca stiu, poate mai incolo voi crede ca stiu altceva, ce naiba.Cand a fost cazul de calm si stabilitate, eu am clatinat barca in toate directiile pentru ca nu aveam stare, am afirmat glumind usor.Dar cam asta e.Eu tot ce vreau e sa fiu lasata sa erup.Sa construiesc noi maluri insulei pe care traiesc, sa maresc astfel lumea cate un pic, cate un pic.Un vulcan nu e calm si stabil decat dupa ce s-a stins.Si nu vreau sa ma sting.Imi asum si iesirile auto-distructive, cat si calmul ce se instaleaza imediat dupa.Imi asum perioadele in care uit de mine, cat si cele in care ma retrag cu totul in interioru-mi si rumeg tot ce am facut si ce vreau sa fac mai departe.
Ea m-a acuzat ca privesc lucrurile cu nemeritata superioritate cand fac astfel de afirmatii.Nu ma consider nicicum superioara celor care traiesc linistiti intr-o relatie-campie, spre exemplu.Ii admir pentru ca rezista atat timp alaturi de o persoana, tocmai pentru ca sunt constienta ca eu nu as fi capabila de aceleasi rezultate in locul lor.Nu am nicio problema cu fidelitatea, am mai spus-o.Imi sunt fidela mie insami, insa.Stiu ca atunci cand gasesc un stimulent destul de puternic intr-un loc, o persoana, in orice, raman acolo, dar nu sunt fidela calmului si stabilitatii.Oricat de mult as iubi povestea Micului Print, nu-s un vulcan micut pe care sa-l cureti din cand in cand.Sau poate nu am dat eu inca peste un print destul de mare, dar nici nu-l caut.Eu erup.S-ar putea sa distrug anumite parti ale trecutului, asta fac de altfel, dar construiec mereu ceva nou.
Eu sunt Etna, nu Stromboli.
Thursday, June 4, 2009
celui ce m-a gasit.schita
Celui ce m-a găsit:nu stiu cat timp a trecut, timpul si-a pierdut însemnătatea.am scris rândurile astea pe 29 februarie,iar restul meu material e aici de la ora 3.Numele meu e lipsit de însemnătate,nu eu l-am ales,mi-a fost dat de ai mei.Ti-l spun ca sa-ti uşurez munca.Numele meu e Anne Twist,un nume şters ca si data naşterii mele, 17 noiembrie.Nu eu le-am ales,n-am avut niciun cuvânt de spus.Am ales in schimb ziua de 29 februarie,atât cat mi-a fost dat sa aleg,căci daca anul nu era bisect,data nu mi-ar mai fi aparţinut.
De ce-ti spun toate astea?Eram hotarata sa nu mai spun nimic.Sa nu mai vorbesc despre lucruri ce nu-mi aparţin,sa le las sa se piardă precum au apărut.Nu voiam sa mai explic,nu voiam decat sa las glonţul sa-si spuna povestea.Dar nici glonţul acela nu l-am înfăptuit eu, mi-am spus, nu eu l-am topit si nu eu i-am dat formă, eu i-am dat doar sensul.Direcţia i-a fost data de pistol.
Asa că uite cum m-am prins in explicaţii.La fel cum părinţii mei s-au prins in haturile unei relaţii, in urma căreia am apărut eu.La fel cum înainte de ei strămoşii lor s-au pierdut in diferite situaţii ce i-a condus pe dreapta asta infinită si nu pe alta, pe dreapta asta pe care e si viaţa mea un punct.De fapt,eu am meritul de-a fi întrerupt mersul lin al acestei drepte.După mine nu mai e niciun punct,am transformat astfel totul într-o semidreapta.Sau nu?In orice caz,asa m-am pierdut eu in explicaţii, dând naştere istorisirii ăsteia.Acum fă doi paşi in spate si urmăreşte firul.
Încep prin a-ti povesti ceva ce eu încă nu stiu sigur.Tu vei fi ştiind,dar pentru mine încă e doar o minciună si o fabulaţie.Cert e că daca tu ai găsit scrisoarea asta, înseamnă că am transformat povestea într-o bucată de realitate.Povestea suna cam asa, cu aproximaţie, căci nu pot fi prea exactă când mint.
M-ai găsit într-o baltă de sânge,pe dealul acela singuratic de pe care zeitaţile uitate priveau spre un sat ce acum e un mic orăşel provincial.Sângele meu s-a scurs printre firele de iarbă,printre guguloaiele de pamant, înspre rădăcinile stejarului din spatele meu,stejarul in care s-a oprit glonţul cu un firicel din sângele meu.Am vrut sa simt gustul sângelui invadandu-mi cerul gurii, adica încă aştept sa-l simt,dar il voi fi simţit deja când m-ai găsit.Am vrut sa-i dau si pământului sa guste din sângele meu,sa ma ţină minte mult timp după ce tu nu vei mai avea coşmaruri.Da,am vrut sa simt sângele,mi-era dor de el.Nu-l mai simţisem de mult prin vene curgând,abia acum, când scriu, il simt cum mi se ridică spre piept.
Cat de mult contează de fapt de ce ai găsit scrisoarea?N-ai avut noroc,s-ar spune.Poate ti-a alergat căţelul spre mine,atras de miros,poate te plimbai cu persoana iubită.Poate ai avut acelaşi gând ca si mine,doar că ti-am luat-o înainte,nefericite.Căci asta eşti in clipa asta,un nefericit si nu-mi voi cere iertare că am contribuit la nefericirea ta.In mintea mea oricum eşti norocos sa ai parte de această trăire.Trăire.Sa nu uiţi că trăieşti cum am uitat si eu.
Vezi tu...Pentru tine s-ar putea sa însemne multe că m-ai găsit.Pentru mine însă,că ma aflu aici nu înseamnă decat un lucru...Sa-ti explic?Deja ma cunoşti mai bine decat te pot cunoaşte eu din starea asta.Nu te cunosc,dar sper că poţi înţelege.Sper sa poţi înţelege că moartea era singura mea şansă de a mai trăi ceva.Si de nu poţi înţelege,abia atunci imi pare rău,căci eşti mai mort decat trupul pe care tocmai l-ai găsit,cotidianul e un ştreang invizibil strâns in jurul minţii tale.
La naiba cu marturisirile.N-am vrut sa scriu nici macar adio.De ce sa inteleaga lumea?E de neinteles.Dar oricum s-ar fi vorbit, s-ar fi interpretat,chiar si fara urmele de pe hartia asta,chiar mai mult decat se va face acum că urmele astea există.Asta-i autopsia mintii mele.Am disecat-o eu acum,pentru lume.Nu doare caci e moarta.La fel cum nici trupul meu n-o sa simta testele alea.Iar mint.Doare.Ma bucur de durere,credeam ca imi asfixiasem capacitatea de a simti.
As muri in fiecare zi daca as stii ca in fix clipa dinainte renasc.In momentul asta imi retrăiesc naşterea.Palma aia care mi-a dat-o doctorul pentru că nu scanceam e glonţul lucind acum in faţa mea.Aproape că-mi pare rău pentru făptura aia care acum se chinuie sa prindă formă in mine.N-o sa apuce sa simtă palma,n-o sa îşi dea seama că moare.Iar mint.Sau nu?Nu,chiar nu-mi pare rău.Viermisorul nu va trebui sa se lupte cu aerul,nu va simţi că se sufocă.Nu va simţi nimic,dar nici nu îşi va da seama că nu simte.Lumea asta e un uter mort,toţi sunteţi nişte fetusi care înoată in el.Sau doar eu am fost până sa citeşti tu asta?Nu,nu doar eu.Poate unii chiar au fost doriţi de viaţă,poate i-a hrănit cu suferinţă si emoţii,poate doar pe mine nu m-a vrut.Nici eu n-am vrut-o,de-as fi putut muri imediat după palma aia m-as fi considerat norocoasă,de-ar fi decis maica-mea sa faca in locul meu acest gest,as fi fost cu adevarat recunoscătoare.Dar voi muri după glonţul asta si deja il simt,deja il trăiesc trecând prin mine.Prea mult timp am lăsat sa meargă in virtutea inerţiei relaţia asta,căsătoria asta de convenienţă dintre mine si viaţă.
Cei care aleg sa ia pastile oare-au trăit prea multe?Netoţii.Niciodată nu poţi simţi prea multe.E ca si cum eu,de n-as fi fost oarbă,de-as fi putut sa văd până acum trăirea,mi-as scoate ochii pentru că lumina-i prea puternică.Ei pot,puteau,eu sunt handicapata propriei sorţi.
Dar gata.Nu mai e mult.Ce vrei sa mai ştii?ce-ti mai trebuie?N-ai fi vrut sa ştii nimic din toate astea.Ti-am stricat una din zilele tihnite ale existenţei?Te-am făcut sa simţi si acum ai vrea doar sa imi ferec buzele de cerneală într-un rictus de mort si sa-mi tac eternitatea.
Cu toate astea te intrebi.Te frământă alegerea mea.De ce am dus-o până la capăt?De ce nu m-am întors din drumul pe care am pornit odată ce am început sa simt?Nefericite cititor,nu există drum de întoarcere.Odată ce te-ai născut drumul tău se încheie inevitabil in moarte,chiar daca sa zicem că ai supravieţuit unei morţi clinice înainte de asta.Consideră că toată viaţa mea de până acum a fost o prelungă comă din care abia m-am trezit.Arunc o privire in jur si sunt într-un salon plin de alţii ca mine,in comă.Într-o astfel de lume,chiar daca as vrea sa ma bucur de nou găsita mea trăire,as sfârşi într-o nouă comă in mod inevitabil.De nu mi-ar fi fost asa natura,nu as fi avut din ce comă sa ma trezesc.Dar asta sunt in adâncul fiinţei.Sunt slabă si bolnavă.27 de ani am stat in coma asta numită viaţă,crezi că o clipă de trăire se poate lua la tranta cu atâtea clipe de absenţă?Am fost un elev silitor,o iubită supusă,o angajată model.Crezi că toate astea dispar într-o clipă?Mi-am învăţat prea bine lecţia,mi-am servit prea bine iubiţii si părinţii si angajatorul sa pot şterge totul.Doar bucata asta rece de metal ma mai salvează.
Si nu imi pare rău pentru bucata aceea diformă ce se dezvoltă in mine.Îi sunt recunoscătoare.In loc s-o nasc eu pe ea peste 6 luni,m-a născut ea pe mine in cele două săptămâni de când stiu de existenţa sa.Nu am dorit-o nicio clipă pentru că nu ştiam sa doresc.Sa nu intelegi acum că asta-i cauza care te-a făcut pe tine sa citeşti.Nu,deşi ai putea spune că entitatea asta a apăsat tragaciul si nu eu.Dar as fi putut la fel de bine sa-i dau naştere si s-o omor in acelaşi mod in care am fost si eu omorâtă de viaţă.Aveam tot ce-i trebuie unei mame model-bani,un soţ,o casa decentă si un loc de muncă bine plătit.Însă in sfârşit am căpătat ce-am vrut.Amantul meu mi-a dat un remediu împotriva plictiselii,mi-a dat un bilet pe care mi-era scrisă moartea.Am realizat că nu vreau un copil,nu vreau sa ma stiu responsabilă de moartea unui om,asa că mai bine nu se naşte.Avortul nu l-ar fi salvat decat pe el,as fi fost la fel de pierdută.
Acum ştii.Dar oare ai înţeles?
Sunday, April 26, 2009
Placeri nevinovate
Iubite, cat imi place corpul tau.Statuie frumoasa din carne, cat imi place sa te privesc.Prajitura fina, tesut delicios, cat imi place sa te degust.
Oh, iubite, cat imi place mintea ta.Munti si vai din circumvolutiuni, cat imi place sa le simt cum se incordeaza.Parca or sa plezneasca, dar se inmultesc si ma cuprind intr-un joc hipnotizant.
Iubite cat imi place linistea imbratisarii tale, cat ador sa te imping pe marginile nelinistii doar pentru a te trage si mai aproape in mine.
Sunt un copil in corp de femeie.Ma joc cu tine cand te dezmierd.
Oh, iubite, cat imi place mintea ta.Munti si vai din circumvolutiuni, cat imi place sa le simt cum se incordeaza.Parca or sa plezneasca, dar se inmultesc si ma cuprind intr-un joc hipnotizant.
Iubite cat imi place linistea imbratisarii tale, cat ador sa te imping pe marginile nelinistii doar pentru a te trage si mai aproape in mine.
Sunt un copil in corp de femeie.Ma joc cu tine cand te dezmierd.
Sunday, April 12, 2009
Bucuresti,Bucuresti
Bucuresti, domiciliu de flotant.Bucuresti, castel din praf si zgomot.Bucuresti, cuib al studentiei mele.
Bucurestiul este invadat in fiecare an de sute, mii de constanteni.Si de alti provinciali, dar parca tot noi, oamenii marii gri, suntem mai multi.De la marea gri la metropola gri nu e decat un pas.Sau 250 de km.Si Constanta e si mai prafuita, mai repezita, mai plina de zgomot decat Bucurestiul.De aceea, poate, capitala pare o oaza de posibilitati cand privesti dinspre mare.
Daca m-as fi nascut in Brasov, Timisoara, poate chiar Cluj sau Iasi, nu am de unde stii, inca nu am ajuns pe acolo, dar daca m-as fi nascut in alt oras, poate as fi ramas alaturi de parinti.Nu cred ca m-ar mai fi atras atat de tare capitala.Sau mi se pare, tocmai pentru ca am fost doar turista a acelor locuri, niciodata nu am stat mai mult de cateva zile, sa apuc sa vad si partile mai putin reusit pictate ale acestor orase.Desi traiesc cu impresia ca in Constanta te lovesti de spiritul Tomis-an inca de cand ai ajuns la gara, nu ai cum sa-l treci cu vederea.
Recunosc, eram indragostita de Bucuresti.De zona in care strazile au nume de capitale, mai exact.Imi placea la fel de mult cand eram mica pe str. Londra, cum imi place acum in Londra.Strada aia racoroasa, casa cu tavan inalt, ca o cutie de comori abandonata acolo de pirati spre deliciul meu.Mozaicul de personalitati din familia aceea, frumos schitat, asemeni celui cultural din Londra.Credeam cu sinceritate ca asa e tot Bucurestiul.Nici de pe acoperisul vecinilor nu se vedeau blocurile mai gri decat la mare, nici nu se auzea tumultul bulevardelor blocate.
Eram indragostita, si constienta ca o sa-mi treaca.Doar pentru ca stiu ca o anumita placere are caracter finit, nu ma opresc din a o gusta, o consum si o las sa ma consume de parca ziua de maine nici nu conteaza.Pentru ca inca nu conteaza, inca traiesc la timpul prezent.Insa nu ma asteptam sa ma satur chiar asa repede de locul la care vreo 4 ani de liceu am visat.
In planul meu stateam vreo 3 ani pe aici.Insa mi-au fost de ajuns 3 luni.Abia astept sa plec si asta ma sperie un pic.Acum stiu ca ma pot descurca, stiu care-mi sunt slabiciunile, nu mai risc sa ma ia prin surprindere strainatatea.Nu intr-un mod brutal, in orice caz.Dar mi-e clar ca monogamia nu ma caracterizeaza, nu cu orice pret.Daca satisfactia nu e totala, atunci nici fidelitatea mea nu e.Asa ca ajung sa ma intreb daca nu m-as satura mai repede decat credeam pana si de marea mea iubire, Londra.Orasul cu cladiri frumoase, cu oameni frumosi- nu ma intereseaza ce se spune despre englezi- orasul cu cultura pe gustul oricui, strazi frumoase, magazine frumoase, parcuri frumoase.De fapt superbe, toate.Chiar si snobismul englezesc are un farmec al sau pe care in alte parti ale lumii nu cred ca l-as aprecia, ei l-au exersat atatea secole incat poti spune ca ei l-au inventat.
Si revenim.Nu pot acuza Bucurestiul decat de randament neasteptat si performante incredibile.Pentru mine si-a atins scopul.Poate mai are cate ceva de aratat, e prima mea primavara de bucurestean.Sper totusi ca si ultima.Insa Bucurestiul nu m-a dezamagit.Din contra, dupa cum spun mai sus, mi-a depasit asteptarile.
Stiam ca e prafuit.Stiam ca e obosit.Nu m-a impresionat, nu m-a dezgustat, nu am oftat cu tristete.Insa nu stiam ca poate fi asa isteric uneori.Si in Constanta oamenii striga prin locuri publice si se manifesta hiperbolizat, dar sunt mai putini.De fapt, de ar fi fost Constanta capitala, ar fi depasit net Bucurestiul la capitolul zgomot.Insa are avantajul de a fi inca doar un sfert din ce ar trebui sa fie pentru a-si atinge potentialul maxim.
Si in Constanta nu ai de unde alege.Chiar nu ai.Pana si aici, in noul meu oras, posibilitatile de petrecere a timpului liber mi se par limitate.Poate pentru ca am avut eu prea mult timp liber, in mod sigur si pentru ca inca nu am incercat tot ce pot incerca pe aici, dar exista.Daca vreau sa ascult jazz stiu unde sa merg, daca vreau sa ascult muzica electronica misto, stiu unde o gasesc.Am visat la Brancusi, am apreciat Warhol, Bucurestiul mi le-a oferit.Am vrut filme, am primit festivaluri.Haine nu vreau, nu de aici.Nici magazine, asa ca nu ma plang.Daca vreau Cismigiu, merg noaptea.Copacul meu cu scoarta de miere e tot acolo, dar in linistea intunericului ne intelegem mai bine.Si cateii comunitari sunt atat de pasnici.Cam speriati dar ii inteleg, bucurestenii pot fi niste animale brutale.
Si imi plac artistii locului.Imi place sa ii privesc, sa ii cunosc.Unii sunt veniti ca si mine, de pe tarm.Imi plac visatorii Bucurestiului tocmai pentru ca nu li s-au inecat visele. tr.A.S.E.isti, scuzati-mi opinia sau nu, gasesti peste tot, sunt mai rai decat invadatorii spatiali.Tocmai asta-mi place la Bucuresti.Oamenii care ii supravietuiesc.Ma bucur enorm cand ii intalnesc.Londra, Berlin, New York, Viena...Acolo oamenii se roaga de tine sa iti atingi potentialul maxim.Aici iti pun piedici, te jignesc gratuit, te scuipa din senin (!)...If you can make it here, you can make it anywhere, indraznesc sa parafrazez.
Bucurestiul mi-a dat insomnie, mi-a dat oboseala, mi-a dat din agitatie.I-am oferit la schimb din energia mea, din cheful meu.I-am dansat, in strada sau in hale.I-am cantat-fals, fara voce, dar cu sinceritate.I-am zambit cu tot corpul, l-am imbratisat, l-am abandonat si l-am reprimit cu tot corpul.As fi facut la fel si daca era vorba de Pecineaga de Tulcea.Dar Bucurestiul mi l-am dorit, si chiar de sper sa-l abandonez, stiu ca vom ramane amici.Stiu ca mereu vor fi motive sa zambesc gandindu-ma la capitala asta sud-estica.Si ii voi multumi mereu ca a vrut sa ma calce in picioare.Mi-a scos mai la suprafata esenta, m-a ajutat sa-mi definesc mai bine ce-mi place si ce nu.
Ce poti cere mai mult de la un oras de la care nu cereai nimic?
Bucurestiul este invadat in fiecare an de sute, mii de constanteni.Si de alti provinciali, dar parca tot noi, oamenii marii gri, suntem mai multi.De la marea gri la metropola gri nu e decat un pas.Sau 250 de km.Si Constanta e si mai prafuita, mai repezita, mai plina de zgomot decat Bucurestiul.De aceea, poate, capitala pare o oaza de posibilitati cand privesti dinspre mare.
Daca m-as fi nascut in Brasov, Timisoara, poate chiar Cluj sau Iasi, nu am de unde stii, inca nu am ajuns pe acolo, dar daca m-as fi nascut in alt oras, poate as fi ramas alaturi de parinti.Nu cred ca m-ar mai fi atras atat de tare capitala.Sau mi se pare, tocmai pentru ca am fost doar turista a acelor locuri, niciodata nu am stat mai mult de cateva zile, sa apuc sa vad si partile mai putin reusit pictate ale acestor orase.Desi traiesc cu impresia ca in Constanta te lovesti de spiritul Tomis-an inca de cand ai ajuns la gara, nu ai cum sa-l treci cu vederea.
Recunosc, eram indragostita de Bucuresti.De zona in care strazile au nume de capitale, mai exact.Imi placea la fel de mult cand eram mica pe str. Londra, cum imi place acum in Londra.Strada aia racoroasa, casa cu tavan inalt, ca o cutie de comori abandonata acolo de pirati spre deliciul meu.Mozaicul de personalitati din familia aceea, frumos schitat, asemeni celui cultural din Londra.Credeam cu sinceritate ca asa e tot Bucurestiul.Nici de pe acoperisul vecinilor nu se vedeau blocurile mai gri decat la mare, nici nu se auzea tumultul bulevardelor blocate.
Eram indragostita, si constienta ca o sa-mi treaca.Doar pentru ca stiu ca o anumita placere are caracter finit, nu ma opresc din a o gusta, o consum si o las sa ma consume de parca ziua de maine nici nu conteaza.Pentru ca inca nu conteaza, inca traiesc la timpul prezent.Insa nu ma asteptam sa ma satur chiar asa repede de locul la care vreo 4 ani de liceu am visat.
In planul meu stateam vreo 3 ani pe aici.Insa mi-au fost de ajuns 3 luni.Abia astept sa plec si asta ma sperie un pic.Acum stiu ca ma pot descurca, stiu care-mi sunt slabiciunile, nu mai risc sa ma ia prin surprindere strainatatea.Nu intr-un mod brutal, in orice caz.Dar mi-e clar ca monogamia nu ma caracterizeaza, nu cu orice pret.Daca satisfactia nu e totala, atunci nici fidelitatea mea nu e.Asa ca ajung sa ma intreb daca nu m-as satura mai repede decat credeam pana si de marea mea iubire, Londra.Orasul cu cladiri frumoase, cu oameni frumosi- nu ma intereseaza ce se spune despre englezi- orasul cu cultura pe gustul oricui, strazi frumoase, magazine frumoase, parcuri frumoase.De fapt superbe, toate.Chiar si snobismul englezesc are un farmec al sau pe care in alte parti ale lumii nu cred ca l-as aprecia, ei l-au exersat atatea secole incat poti spune ca ei l-au inventat.
Si revenim.Nu pot acuza Bucurestiul decat de randament neasteptat si performante incredibile.Pentru mine si-a atins scopul.Poate mai are cate ceva de aratat, e prima mea primavara de bucurestean.Sper totusi ca si ultima.Insa Bucurestiul nu m-a dezamagit.Din contra, dupa cum spun mai sus, mi-a depasit asteptarile.
Stiam ca e prafuit.Stiam ca e obosit.Nu m-a impresionat, nu m-a dezgustat, nu am oftat cu tristete.Insa nu stiam ca poate fi asa isteric uneori.Si in Constanta oamenii striga prin locuri publice si se manifesta hiperbolizat, dar sunt mai putini.De fapt, de ar fi fost Constanta capitala, ar fi depasit net Bucurestiul la capitolul zgomot.Insa are avantajul de a fi inca doar un sfert din ce ar trebui sa fie pentru a-si atinge potentialul maxim.
Si in Constanta nu ai de unde alege.Chiar nu ai.Pana si aici, in noul meu oras, posibilitatile de petrecere a timpului liber mi se par limitate.Poate pentru ca am avut eu prea mult timp liber, in mod sigur si pentru ca inca nu am incercat tot ce pot incerca pe aici, dar exista.Daca vreau sa ascult jazz stiu unde sa merg, daca vreau sa ascult muzica electronica misto, stiu unde o gasesc.Am visat la Brancusi, am apreciat Warhol, Bucurestiul mi le-a oferit.Am vrut filme, am primit festivaluri.Haine nu vreau, nu de aici.Nici magazine, asa ca nu ma plang.Daca vreau Cismigiu, merg noaptea.Copacul meu cu scoarta de miere e tot acolo, dar in linistea intunericului ne intelegem mai bine.Si cateii comunitari sunt atat de pasnici.Cam speriati dar ii inteleg, bucurestenii pot fi niste animale brutale.
Si imi plac artistii locului.Imi place sa ii privesc, sa ii cunosc.Unii sunt veniti ca si mine, de pe tarm.Imi plac visatorii Bucurestiului tocmai pentru ca nu li s-au inecat visele. tr.A.S.E.isti, scuzati-mi opinia sau nu, gasesti peste tot, sunt mai rai decat invadatorii spatiali.Tocmai asta-mi place la Bucuresti.Oamenii care ii supravietuiesc.Ma bucur enorm cand ii intalnesc.Londra, Berlin, New York, Viena...Acolo oamenii se roaga de tine sa iti atingi potentialul maxim.Aici iti pun piedici, te jignesc gratuit, te scuipa din senin (!)...If you can make it here, you can make it anywhere, indraznesc sa parafrazez.
Bucurestiul mi-a dat insomnie, mi-a dat oboseala, mi-a dat din agitatie.I-am oferit la schimb din energia mea, din cheful meu.I-am dansat, in strada sau in hale.I-am cantat-fals, fara voce, dar cu sinceritate.I-am zambit cu tot corpul, l-am imbratisat, l-am abandonat si l-am reprimit cu tot corpul.As fi facut la fel si daca era vorba de Pecineaga de Tulcea.Dar Bucurestiul mi l-am dorit, si chiar de sper sa-l abandonez, stiu ca vom ramane amici.Stiu ca mereu vor fi motive sa zambesc gandindu-ma la capitala asta sud-estica.Si ii voi multumi mereu ca a vrut sa ma calce in picioare.Mi-a scos mai la suprafata esenta, m-a ajutat sa-mi definesc mai bine ce-mi place si ce nu.
Ce poti cere mai mult de la un oras de la care nu cereai nimic?
Monday, January 19, 2009
Razi,tu,razi...
Ma doare sanul.De vreo saptamana.Ceva arde acolo,in interior si nu e focul dragostei.Ma gandesc amuzata ce as face daca dupa ce ajung la control aflu ca o sa mor,desi stiu ca riscul de cancer la san e minim sub 30de ani.Dar asa ma amuz eu in ultima vreme,de fiecare data cand imi vine sa-mi smulg excrescenta stanga de pe piept de durere.Ia sa-mi fac lista.Bucket list fara mosi tristi.
Asa deci...In ordine aleatorie cativa termeni de pe lista:
Pictură
Vodcă
Reunion
Londra
Moscova
Dostoievski
Zaha
Iarbă
Lalele
Irlanda
Madonna(+glont de argint,sa fiu sigura ca nu invie)
sânge
Hooverphonic
Paraşute
Mai sunt dar apar doar după ce sunt sigura ca-s pe moarte.
Asa deci...In ordine aleatorie cativa termeni de pe lista:
Pictură
Vodcă
Reunion
Londra
Moscova
Dostoievski
Zaha
Iarbă
Lalele
Irlanda
Madonna(+glont de argint,sa fiu sigura ca nu invie)
sânge
Hooverphonic
Paraşute
Mai sunt dar apar doar după ce sunt sigura ca-s pe moarte.
Saturday, January 10, 2009
Iubirea in mana sau sub talpa
I-am zis La Revedere.Nu stiu daca a inteles gestul meu.Si eu mi-am privit sufletul contorsionandu-se in incercarea de a formula cuvintele atata timp.Sper ca pana la urma imi va intelege decizia,ca va intelege ce simt.
Propria mea Galatee masculina.Un chip frumos,sculptat,inzestrat cu atatea calitati pretioase.Cu toate astea,nu a reusit sa ma miste din starea mea de pietrificare,sa imi incalzeasca sangele pentru mai mult de o clipa.As vrea sa-l fac sa vada,sa mi se scrie pe fata din pistrui ca sunt fata-reptila,iar el e un Soare la care m-am incalzit dar in lipsa caruia nu am murit si asta a fost dureros.In lipsa lui eram in coma,precum un vampir in lipsa sangelui sau proaspat,cald,dulce.Iar coma asta de fapt e o stare ce mi-a devenit a doua natura.Tuturor le e frica de vampiri pentru ca se hrănesc cu energia lor dar eu l-am hipnotizat cu privirea,s-ar parea,a uitat ca-l voi goli...
Nu imi sta in fire sa cer fara sa dau inapoi,nu pot sa ma hrănesc din el fara sa il las sa se hraneasca din mine.Iar eu nu am ce-i oferi.Aşchii de greaţă imi alunecă prin vene,prefer sa rămân in coma decat sa il sfâşii pe el.Nu e nimic ce mi-ar placea mai mult decat sa ma las devorata,sa fiu degustata si topita de un soare,dar nu sunt capabila de un astfel de abandon in acest moment sau poate nu voi mai fi vreodata.
Iubirea e un cuvant prea mare pentru mine,ma copleseste.Am conjugat "a iubi" numai la singular pana acum,la persoana I,niciodata la plural,nu i-am stiut niciodata forma de masculin sau de persoana a 2 a.Acum ca am auzit-o m-a speriat si mai tare pentru ca am vazut ca am uitat sa il mai pronunt.
El mi-a intins mana si in palma ii era scris cuvantul.Eu m-am intors pe calcaie si am fugit.Fusesem prea des calcata in picioare ca sa nu ma sperii.Asa ca acum am calcat si eu in picioare acest cuvant,decat sa il pronunt fara sa il cred.Nu il mai cunosc si nu o sa ma prefac ca il inteleg.
Propria mea Galatee masculina.Un chip frumos,sculptat,inzestrat cu atatea calitati pretioase.Cu toate astea,nu a reusit sa ma miste din starea mea de pietrificare,sa imi incalzeasca sangele pentru mai mult de o clipa.As vrea sa-l fac sa vada,sa mi se scrie pe fata din pistrui ca sunt fata-reptila,iar el e un Soare la care m-am incalzit dar in lipsa caruia nu am murit si asta a fost dureros.In lipsa lui eram in coma,precum un vampir in lipsa sangelui sau proaspat,cald,dulce.Iar coma asta de fapt e o stare ce mi-a devenit a doua natura.Tuturor le e frica de vampiri pentru ca se hrănesc cu energia lor dar eu l-am hipnotizat cu privirea,s-ar parea,a uitat ca-l voi goli...
Nu imi sta in fire sa cer fara sa dau inapoi,nu pot sa ma hrănesc din el fara sa il las sa se hraneasca din mine.Iar eu nu am ce-i oferi.Aşchii de greaţă imi alunecă prin vene,prefer sa rămân in coma decat sa il sfâşii pe el.Nu e nimic ce mi-ar placea mai mult decat sa ma las devorata,sa fiu degustata si topita de un soare,dar nu sunt capabila de un astfel de abandon in acest moment sau poate nu voi mai fi vreodata.
Iubirea e un cuvant prea mare pentru mine,ma copleseste.Am conjugat "a iubi" numai la singular pana acum,la persoana I,niciodata la plural,nu i-am stiut niciodata forma de masculin sau de persoana a 2 a.Acum ca am auzit-o m-a speriat si mai tare pentru ca am vazut ca am uitat sa il mai pronunt.
El mi-a intins mana si in palma ii era scris cuvantul.Eu m-am intors pe calcaie si am fugit.Fusesem prea des calcata in picioare ca sa nu ma sperii.Asa ca acum am calcat si eu in picioare acest cuvant,decat sa il pronunt fara sa il cred.Nu il mai cunosc si nu o sa ma prefac ca il inteleg.
Subscribe to:
Posts (Atom)
