Musca, Bunica si Prioritatile

E o musca aici.Nu prea o inteleg de ce tocmai aici.M-am tot intrebat de ce a ales sa ma bazaie tocmai pe mine.Daca in general prefera sa bazaie in jurul fiintelor vii sau e doar curioasa de aparitia mea in peisaj.Insa ma deranja.Asa ca am profitat de un moment de repaos si mutenie din partea ei si am prins-o in cana goala de pe masa.Oricum tre' sa spal cana, mi-am spus.Si am lasat-o asa.Mi-am citit in continuare, in linistea acum, cursurile, dar am mai aruncat cate o privire spre cana.Sa vad ce face companioana.Continua sa stea, de parca n-ar fi fost inconjurata de cupola de sticla ce-i bloca atat traseul haotic de mai devreme cat si aerul necesar vietii pe planeta asta.Eram curioasa sa vad cum moare asfixiata o musca, sa vad o asfixiere live.

Ea insa nu misca.Voiam sa vad haos, sa simt disperare venind dinspre ganganie, s-o vad ca incearca sa miste cana, ceva, orice.Ea-nimic.Sau a stat si a analizat situatia vreo jumatate de ora sau tragea un pui de somn, nu stiu.Insa la un moment dat a inceput sa miste.Se invartea pe foaia de hartie ce-i tinea de podea de parca s-ar fi intrebat, agitata, ce e de facut.Atunci s-a dus naibii dorinta mea de a asista la un eveniment de-a dreptul otevist pentru lumea mustelor si mi s-a facut mila asa ca am eliberat creatura aia enervanta.

La inceput m-am bucurat un pic pentru cercurile largi pe care le facea pe-aici, pe la etaj.Ulterior insa a devenit si mai sacaietoare.Acum zace in sticla terminata de suc pe care inca nu am aruncat-o.ma intreb la ce s-o fi gandind.In mod sigur s-a bucurat de dulceata sucului, doar de-asta a si ajuns in acea capcana.Dar oare nu s-o fi plictisind?

Eu una nu sunt plictisita, serios.Nu de-asta povestesc despre trairile unei muste.Cursurile sunt acaparante.Doar ca in paralel cu realismul rusesc mi s-a derulat in minte povestioara asta si am zis s-o notez sa vad ce ineptii pot gandi inainte de restante.E infim de putin in comparatie cu cate abureli am gandit zilele astea.Asta si faptul ca mi se pare cel mai bun exemplu de prea multa atentie acordata unor fiinte care nu merita.Treaba asta ocupa un loc important in topul prioritatilor de schimbare/eradicare.

Cu sau fara legatura cu vecina mea diptera, nu mi-e foarte clar, m-am gandit la bunica.La cat de mult vreau s-o iert, sa reusesc sa accept ca e o baba senila si orice cacat i-ar iesi pe gura, iese pe gaura gresita pentru ca-i batrana si nu pentru ca e o vipera care improsca aiurea cu venin.Chiar imi doresc sa accept aceasta idee.Nu sa merg in vizita sau sa o intreb de sanatate, dar sa accept ce nu pot schimba, sa nu imi mai accelereze sangele prin artere ca acum.Sa accept ca oamenii au o infinitate de fete, unele mai proeminente decat altele, si doar pentru ca le acopera sau port eu ochelari de cal, nu inseamna ca ele inceteaza sa existe.

Ma gandesc ca m-as putea preface si sa o fac pe ea sa simta ca am depasit in sfarsit momentul.Dar nu o fac pentru ea.Vreau sa o iert dintr-un motiv pur egoist, acela de a simti in sfarsit ca e complet vindecata rana pe care mi-a pricinuit-o.Rana pe care am tot adancit-o gandindu-ma la momentele, anterioare Marii Rupturi, in care m-a facut sa sufar si pe care am reusit sa le blochez cumva intr-un colt intunecat al mintii, prea rar vizitat ca sa ma afecteze puternic.Ma gandesc cu groaza ca pana nu reusesc sa ma impac cu toate cele enumerate mai sus, risc sa ajung si eu o vipera care improsca aiurea cu venin.Acum deja sunt serpisorul din banc, care si-a musat limba si nu stie daca-i veninos-letal sau nu.

Am trimis acum nu foarte mult timp un mail in care mi-am descarcat sufletul la cote alarmante.Si nu stiu prin ce minune tehnologica, mailul respectiv a reusit sa ajunga si la tata, unul din "victimele" neanuntate din mesajul electronic.Am inceput sa plang cand m-a sunat sa-mi spuna.Am plans ca proasta jumatate de ora gandindu-ma si incercand sa adun in minte cam tot ce a citit, pe langa ce a adus el in discutie.Asa a ajuns sa afle si mama, alta victima a mesajului.A fost sfasietor de dureros sa vad cat de mult l-am ranit pe tata.Sa vreau sa vorbesc cu el despre ce am scris si sa nu putem niciunul deschide subiectul.Sa vreau sa ma simt vinovata ca am indraznit sa gandesc ceea ce am scris si sa nu pot.Asta e un al treilea lucru de pe lista de prioritati- sa reusesc candva sa il fac sa vada tot mesajul, sa il inteleaga in intregime, dincolo de durere.Sa reusesc sa il fac sa vada cat de important e pentru ca se afla pe lista aia.Si ca nu il invinovatesc de nimic.Nici pe el, nici pe mama, nici pe nimeni din lista, chiar daca judec.Cred sincer ca un rol principal al parintelui e acela de acuzat in tribunalul mental al oricarui copil.Eu i-am achitat pe ai mei, desi inca le aduc acuze.Nu am facut-o din oficiu, ci in urma unui lung proces.Parintii sunt cea mai dificila tinta, eu cel putin, nu as putea sa-i desfiintez si izgonesc complet din viata mea.Nu as vrea asta.Tocmai pentru ca ii judec.Pentru ca la capatul oricarei acuze vad cum au incercat intr-un mod cat se poate de sincer, inocent chiar, sa ma ajute.Si cum, in ciuda tuturor complexelor cu care inca ma lupt, sunt cine sunt datorita lor.Reformulez.Sunt tot ceea ce imi provoaca placere fata de propria persoana datorita lor.Si restul, din cauza lor.Dar am devenit constienta de faptul ca orice cacat pe care nu-l rezolv e din vina mea si numai a mea, chiar mai profund decat o faceam pana acum.

O alta chestie de pe lista de prioritati e sa imac punctul 2 cu punctul 3 al acestei postari.Sa continui sa judec pe cei care o merita, sa ii elimin din viata mea pe cei care mi-au facut un rau premeditat, dar in acelasi timp sa pot ierta, merge mai departe si triumfa peste suferinta.De-asta am si scris povestea musculitei.Ca sa notez undeva prioritatile zilei.

Samson, sburatorul

Terapie prin scris am tot facut aici.Eliberare de demoni prin scris.Un drog mai bun n-am gasit pana acum- orice alta forma de evadare imi accentueaza si mai tare introvertia, artificiile cele mai puternice au loc tot in interiorul meu, nu sunt vizibile ochiului omenesc, pe cand fiecare litera pe care o scriu e cea mai pura forma de evadare, eliberare in cel mai complet sens pe care-l stiu.Prin scris las gandurie sa devina, daca nu palpabile, macar vizibile si, astfel, nu le mai posedez, nici ele pe mine, devin ale foii sau ecranului.

Asa ca o sa incerc sa ma eliberez si de el, tot prin scris.Am facut-o si un pic mai jos, dar mai jos e mai degraba un oftat decat un strigat.Iar el e, sau a fost, mai degraba, un vuiet foarte puternic.El e Samson, asa-i voi spune de acum incolo.

De ce asa si nu Mihai sau Alex sau Andrei sau Ghita?Pentru ca in el se contureaza, pentru mine, personajul Vechiului Testament, cand il privesc cu ochii mintii.Povestea lui Samson si-a Dalilei, asa cum a ajuns sa sune in interpretarea mea proprie, in care s-a amestecat subtil interpretarea Reginei Spektor, in care s-a amestecat subtil gustul lui.Povestea originala mi-o amintesc doar in punctele esentiale.Pe scurt, cum forta lui Samon statea in par, iar Dalila a acceptat sa i-l taie, cu conditia ca niciun rau sa nu-i fie facut iubitului sau, iar el moare pana la urma, sfaramat odata cu temnita pe care-o darama.El este impersonarea lui Samson penrru mine.Cu parul lui lung, puternic, precum coama unui cal salbatic, corpul sau incordat, ferm, arcuit precum al unui leu, cu musculatura superba.Privesc oamenii ca pe niste statui in miscare, iar el e una din cele mai frumos sculptate, una din cele mai armonios cladite statui pe care mi-a fost dat s-o vad, ba chiar s-o ating.Ca orice alt barbat ce mi-a trecut prin minte de altfel.

In cantecul meu Samson si Dalila se intrepatrund.El e si una si alta, eu sunt omul din temnita si femeia din patul lui, in acelasi timp, femeia din cantecul Reginei "Samson came into my bed, told me that my hair is read, told me I am beautiful...".I-am permis sa se odihneasca in patul meu, in asternutul meu, l-am strans intre bratele mele goale cand mi-a zis ca nu poate dormi singur.L-am lasat sa-si verse veninul mintii intr-a mea de parca as fi fost doar o cupa dezgolita si nimic mai mult.L-am lasat sa ma domine, dar nu depre jocuri sexuale vorbesc aici, nu e cazul, ci despre o dominare mai profunda, mai subtila.Sa-mi spuna cat sunt de slaba, de pierduta, sa-mi spuna cat e de satul de lume.Am inghitit fara apa fiecare cuvant.L-am lasat sa isi frece de mintea mea ranile supuroase, fascinata sa vad cum sunt din nou pierduta in fata unui barbat a carui slabiciune e tocmai forta sa prea mare in comparatie cu experienta sa intr-a o controla.L-am lasat sa ma faca sa ma simt slaba si pierduta, sa ma faca sa vad cat de slaba si pierduta am fost pana atunci.Eram fascinata pentru ca altii nu reusesc in ani sa faca ce a facut el intr-o seara.Eram fascinata tocmai pentru ca ar avea puterea sa ma distruga, sa imi franga intre degete fundamentele fiintei intr-o clipa, mult mai repede decat a reusit cel dinaintea lui, singurul dinaintea lui care m-a mai fascinat in felul acesta.L-am lasat sa se hraneasca din mine, sa isi reverse preaplinul in mine, peste mine, fara sa-mi mai pese de durerea mea de cap, de durerile care mi le-a provocat, in mod voit, intr-un acces de sadism indelung inabusit.

Imi plac oamenii care incearca sa ma distruga, altfel nu i-as cauta, chiar daca in acest mod inconstient in care o fac, imi plac pentru ca am nevoie de astfel de distrugeri pentru a face loc sa ma recladesc.Iar el mi-a placut mai mult decat am putut suporta in seara aceea.M-a speriat din prima clipa in care mi-a vorbit, m-a speriat pentru ca nu intelegeam cum poate sa trezeasca asemenea magnetism in mine.Au trecut mai bine de doi ani de cand am simtit ultima oara ca se invarte lumea cu mine, independent de legile fizice cotidiene, mai pastram in minte doar o amintire vaga a ceea ce a fost, cum a fost.Stiu ca am repetat de zeci de ori in intermezzo-ul intalnirii noastre ca nu e bine, nu e bine deloc ce se intampla, tocmai pentru ca acea amintire, oricat de vaga, e un precedent atat de important incat mi-era greu sa accept repetarea istoriei.Ma simteam, realizez acum, fix cum s-ar simti un luptator batran inaintea marii sale reveniri in ring.M-am pregatit intens, mi-am antrenat mintea cu rigurozitate pentru acest moment, dar acum ca ma aflam in spatele cortinei, pe moment am fost cuprinsa de groaza ideii ca nu voi face fata.Suna a cliseu, dar exact asta e un cliseu-o situatie prea des repetata, prea des demonstrata.M-am luat la tranta si am fot purtata in corzi, ca sa duc cliseul pana la capat, insa am rezistat atacului sau salbatic.Nu voiam sa-l supun, voiam doar sa vad daca rezist."I'm still standing", expresie mai buna nu gasesc in romana pentru a exprima rezultatul.Si nu doar atat...

Nu, nu doar atat.Pentru ca intr-adevar am obtinut tot ceea ce imi propusesem.Pe moment, intr-adevar, nu intelegeam de ce ma bag in ceea ce ma bag, nu puteam sa-mi explic propriul comportament, inca nu ma cunosc inde-ajuns de bine incat sa ma inteleg, ce pot spune...Acum insa inteleg alegoria noptii.Inteleg o partea a rolului acestui personaj in acest capitol pe care l-am deschis odata cu intrarea lui in pagina.Voi gasi multe alte intelesuri, o stiu, cu fiecare revenire pe care o voi face asupra intamplarii in minte.Inteleg de ce conteaza atat de mult pentru mine, de ce imi rascolesc in mod repetat gandurile cautandu-l.Inteleg mai bine de ce l-am cautat in mod repetat, de ce i-am strigat numele in mod repetat.Inteleg de ce a durut atat de tare sa dispara, sa nu il mai pot vedea desi priveam fix spre el, desi m-am incapatanat sa-l privesc din nou, din nou, din nou.Doar ca la lumina zilei, in afara asternutului in care si-a incercat forta, in care mi-a testat capacitatea de a rezista, nu am cum sa il vad.El e o metafora frumoasa, o sculptura frumoasa ce-l intruchipeaza pe Samson, temnita, Dalila, un pasaj din trecutul meu.Cand se dezbraca de toate aceste invelisuri fine, devine o piatra uscativa si nimic mai mult in ochii mei.
Poate de-asta imi si pastreaza ochelarii de soare.

Asa ca eu poate sunt copilul speriat si ratacit.dar sunt mai mult de atat.El e lupul de stepa pe care l-am vazut dormind in camera mea, e si omul spre care mergeam cu trenul si nu voiam sa intarzii nici 5 minute in vis, e si Samson, si Dalila, pentru un a fost si temnita mea, e chiar mai mult.El e si omul din masca, si masca.Mi-e greu sa-i separ, de-asta am regretat atat existenta mastii.Dupa seara aceea nu am mai reusit sa-l separ de masca, nu am mai reusit sa privesc acelasi om, cel langa care am dormit, caruia i-am permis sa ma tortureze.As fi vrut sa imi spuna langa cine a dormit in seara aceea.Dar sburatorul...Sboara?

franturi dintr-o sculptura

e singurul mod in care te pot poseda, in mintea mea.

am cautat sa ating un personaj, chiar daca cel din spatele mastii si nu cel din masca.

sa dormi gol in bratele mele, sub cearsaful umed, sa imi dea lacrimile si tu sa imi apesi complexele cu degetele.

sa nu te pot spala de pe piele nici sub dus pe intuneric.

in lumina de tabla si granit, cum sa te mai vad?

printre gene grele, printre zabrelele mintii, niciodata dincolo de ele.

acolo poti fi oricat de fierbinte fara sa ma topesti, poti fi oricat de adanc fara sa ma ineci.
pana la urmatorul act.

sa te caut in cuvinte cand tu esti adancit in atingeri si curpinderi, alipiri.nu o fotografie cat o mie de cuvinte, ci o atingere cat o infinitate de tacere implinita.

dormeam respiratie langa respiratie si visam ca vin cu trenul spre tine.nu erai destul de aproape?

cum ai putut fi oare si ea si el in acelasi timp cand nu le cunosti locurile in dictionarul lumii mele?

nu te pot pune in insectarul plin de gamalii lucioase, perlate sau plumburii, in care fiecare fluture sunt chiar eu.

Etnic

Am fost recent comparata cu un vulcan.Am fost adesea comparata cu un vulcan, defapt.Pentru ca asta si sunt, realizez, omul-vulcan, sau asta as fi, de-as avea super-puteri ca in benzile desenate.Foarte frumos mi s-a facut caracterizarea in cateva cuvinte- cand nu erup, clocotesc.Si mi-am dat seama ca imi place asta.Imi place asa.

Exista oameni-campie, oameni-munte, oameni-insula.Nu sunt prima care o spune sau noteaza, Blaga a vorbit cu mult inaintea mea despre felul in care geografia influenteaza caracterul unui om.M-am gandit adesea la calmul caracteristic banatenilor si maramuresenilor, vazand asemanarea dintre zona in care traiesc si spiritul lor, dincolo de vizibila influenta istorica.Vad cum bucurestenii sunt atat de agitati, de grabiti, poate tocmai datorita felului in care e structurata capitala.Nu numai, evident, dar exista o oarecare legatura.

Am in sange atat Maramuresul cat si Dobrogea.Calmul tatalui, aparenta incetinire a vocii, cu care isi structureaza gandurile cat mai coerent, sunt in radacinile mele.Putinele amintiri pe care le am legate de bunicul meu tocmai asa mi-l prezinta: cald, bun, molcom.Nu imi prea pot explica firea apriga a bunicii, dominatoare, decat prin prisma istoriei Maramuresului, nicidecum a geografiei, ce-i drept.Ba pardon, e perfect explicabila, acest calm pentru care sunt renumiti maramuresenii fiind unul aparent, dupa cum am spus si despre tata.In depresiunea aceea, a fost candva, totusi, o mare...Mama, bunica din partea ei, sunt femei dure, precum podisul Dobrogean, femei care mereu cauta linistea sufleteasca, nu pot sa uit ca acest podis isi are originile in erodarea celor mai vechi munti ai patriei in care m-am nascut.

Iar eu sunt un vulcan.Din aparentul calm al tatalui si aparenta duritate a mamei, m-am nascut eu.Aparent sunt calma si eu, aparent sunt sociabila, prietenoasa, aparent sunt precum calcarul dobrogean.M-am nascut din aceasta imbinare ciudata, o port atat pe chip cat si in minte si suflet.Port in mine puternica lupta dintre aceste doua regiuni,intre mare si rauri, intre podis si depresiune, intre muntii de candva si marea din trecut.Am parul rosu, precum magma din subsolul fiintei mele, ochii verzi precum suprafata marii, suprafata gandurilor, pielea patata de pistrui, precum plaja de scoici.Am membre barbatesti, puternice, precum muntii Macinului de-odinioara si corpul masiv, moale, precum albia Muresului.Am sufletul agitat, precum vanturile ce-au macinat crestele, precum marea a carei fiica mereu am spus ca sunt.Sunt un vulcan.

Eu sunt Etna.Vulcanul din Sicilia.Sunt sufletul unei insule, in mijlocul marii.Mi-aduc aminte de acum cativa ani cand am vizitat insulita aceea.Mi-aduc aminte de pamantul negru din jurul uriasului dormind, de marea albastra si plina de minuni de la poalele sale.Aceea-i marea mea, marea din Taormina.Insa deviez.Ce voiam sa spun e ca pamantul acela este foarte roditor.Pentru localnici eruptiile sunt un fel de dar, pentru ca dupa ce s-a stins focul magmei, ramane pamantul acela negru, rascolit din strafunduri, plin de minerale care hranesc culturile din zona.

Ma gandeam azi.Gandesc in fiecare clipa, evident.Dar ma gandeam in timp ce vorbeam cu o amica si ii explicam ca eu vreau altceva.Era vorba despre relatii amoroase, deh.Mi-am dat seama ulterior exact la ce ma refeream cand i-am spus ca vreau altceva decat ce are ea cu prietenul ei de 5 ani, ce au mai toti cunoscutii mei, i-am explicat de ce nu m-am avantat pana acum intr-o relatie si de ce atunci cand am incercat, nu a mers.Ea-mi zicea ca poate la un moment dat voi gasi calm si stabilitate.Si stiu acum exact de ce nu-mi doresc asta, de ce nu pot avea parte de asta, sau cel putin cred ca stiu, poate mai incolo voi crede ca stiu altceva, ce naiba.Cand a fost cazul de calm si stabilitate, eu am clatinat barca in toate directiile pentru ca nu aveam stare, am afirmat glumind usor.Dar cam asta e.Eu tot ce vreau e sa fiu lasata sa erup.Sa construiesc noi maluri insulei pe care traiesc, sa maresc astfel lumea cate un pic, cate un pic.Un vulcan nu e calm si stabil decat dupa ce s-a stins.Si nu vreau sa ma sting.Imi asum si iesirile auto-distructive, cat si calmul ce se instaleaza imediat dupa.Imi asum perioadele in care uit de mine, cat si cele in care ma retrag cu totul in interioru-mi si rumeg tot ce am facut si ce vreau sa fac mai departe.

Ea m-a acuzat ca privesc lucrurile cu nemeritata superioritate cand fac astfel de afirmatii.Nu ma consider nicicum superioara celor care traiesc linistiti intr-o relatie-campie, spre exemplu.Ii admir pentru ca rezista atat timp alaturi de o persoana, tocmai pentru ca sunt constienta ca eu nu as fi capabila de aceleasi rezultate in locul lor.Nu am nicio problema cu fidelitatea, am mai spus-o.Imi sunt fidela mie insami, insa.Stiu ca atunci cand gasesc un stimulent destul de puternic intr-un loc, o persoana, in orice, raman acolo, dar nu sunt fidela calmului si stabilitatii.Oricat de mult as iubi povestea Micului Print, nu-s un vulcan micut pe care sa-l cureti din cand in cand.Sau poate nu am dat eu inca peste un print destul de mare, dar nici nu-l caut.Eu erup.S-ar putea sa distrug anumite parti ale trecutului, asta fac de altfel, dar construiec mereu ceva nou.

Eu sunt Etna, nu Stromboli.