Celui ce m-a găsit:nu stiu cat timp a trecut, timpul si-a pierdut însemnătatea.am scris rândurile astea pe 29 februarie,iar restul meu material e aici de la ora 3.Numele meu e lipsit de însemnătate,nu eu l-am ales,mi-a fost dat de ai mei.Ti-l spun ca sa-ti uşurez munca.Numele meu e Anne Twist,un nume şters ca si data naşterii mele, 17 noiembrie.Nu eu le-am ales,n-am avut niciun cuvânt de spus.Am ales in schimb ziua de 29 februarie,atât cat mi-a fost dat sa aleg,căci daca anul nu era bisect,data nu mi-ar mai fi aparţinut.
De ce-ti spun toate astea?Eram hotarata sa nu mai spun nimic.Sa nu mai vorbesc despre lucruri ce nu-mi aparţin,sa le las sa se piardă precum au apărut.Nu voiam sa mai explic,nu voiam decat sa las glonţul sa-si spuna povestea.Dar nici glonţul acela nu l-am înfăptuit eu, mi-am spus, nu eu l-am topit si nu eu i-am dat formă, eu i-am dat doar sensul.Direcţia i-a fost data de pistol.
Asa că uite cum m-am prins in explicaţii.La fel cum părinţii mei s-au prins in haturile unei relaţii, in urma căreia am apărut eu.La fel cum înainte de ei strămoşii lor s-au pierdut in diferite situaţii ce i-a condus pe dreapta asta infinită si nu pe alta, pe dreapta asta pe care e si viaţa mea un punct.De fapt,eu am meritul de-a fi întrerupt mersul lin al acestei drepte.După mine nu mai e niciun punct,am transformat astfel totul într-o semidreapta.Sau nu?In orice caz,asa m-am pierdut eu in explicaţii, dând naştere istorisirii ăsteia.Acum fă doi paşi in spate si urmăreşte firul.
Încep prin a-ti povesti ceva ce eu încă nu stiu sigur.Tu vei fi ştiind,dar pentru mine încă e doar o minciună si o fabulaţie.Cert e că daca tu ai găsit scrisoarea asta, înseamnă că am transformat povestea într-o bucată de realitate.Povestea suna cam asa, cu aproximaţie, căci nu pot fi prea exactă când mint.
M-ai găsit într-o baltă de sânge,pe dealul acela singuratic de pe care zeitaţile uitate priveau spre un sat ce acum e un mic orăşel provincial.Sângele meu s-a scurs printre firele de iarbă,printre guguloaiele de pamant, înspre rădăcinile stejarului din spatele meu,stejarul in care s-a oprit glonţul cu un firicel din sângele meu.Am vrut sa simt gustul sângelui invadandu-mi cerul gurii, adica încă aştept sa-l simt,dar il voi fi simţit deja când m-ai găsit.Am vrut sa-i dau si pământului sa guste din sângele meu,sa ma ţină minte mult timp după ce tu nu vei mai avea coşmaruri.Da,am vrut sa simt sângele,mi-era dor de el.Nu-l mai simţisem de mult prin vene curgând,abia acum, când scriu, il simt cum mi se ridică spre piept.
Cat de mult contează de fapt de ce ai găsit scrisoarea?N-ai avut noroc,s-ar spune.Poate ti-a alergat căţelul spre mine,atras de miros,poate te plimbai cu persoana iubită.Poate ai avut acelaşi gând ca si mine,doar că ti-am luat-o înainte,nefericite.Căci asta eşti in clipa asta,un nefericit si nu-mi voi cere iertare că am contribuit la nefericirea ta.In mintea mea oricum eşti norocos sa ai parte de această trăire.Trăire.Sa nu uiţi că trăieşti cum am uitat si eu.
Vezi tu...Pentru tine s-ar putea sa însemne multe că m-ai găsit.Pentru mine însă,că ma aflu aici nu înseamnă decat un lucru...Sa-ti explic?Deja ma cunoşti mai bine decat te pot cunoaşte eu din starea asta.Nu te cunosc,dar sper că poţi înţelege.Sper sa poţi înţelege că moartea era singura mea şansă de a mai trăi ceva.Si de nu poţi înţelege,abia atunci imi pare rău,căci eşti mai mort decat trupul pe care tocmai l-ai găsit,cotidianul e un ştreang invizibil strâns in jurul minţii tale.
La naiba cu marturisirile.N-am vrut sa scriu nici macar adio.De ce sa inteleaga lumea?E de neinteles.Dar oricum s-ar fi vorbit, s-ar fi interpretat,chiar si fara urmele de pe hartia asta,chiar mai mult decat se va face acum că urmele astea există.Asta-i autopsia mintii mele.Am disecat-o eu acum,pentru lume.Nu doare caci e moarta.La fel cum nici trupul meu n-o sa simta testele alea.Iar mint.Doare.Ma bucur de durere,credeam ca imi asfixiasem capacitatea de a simti.
As muri in fiecare zi daca as stii ca in fix clipa dinainte renasc.In momentul asta imi retrăiesc naşterea.Palma aia care mi-a dat-o doctorul pentru că nu scanceam e glonţul lucind acum in faţa mea.Aproape că-mi pare rău pentru făptura aia care acum se chinuie sa prindă formă in mine.N-o sa apuce sa simtă palma,n-o sa îşi dea seama că moare.Iar mint.Sau nu?Nu,chiar nu-mi pare rău.Viermisorul nu va trebui sa se lupte cu aerul,nu va simţi că se sufocă.Nu va simţi nimic,dar nici nu îşi va da seama că nu simte.Lumea asta e un uter mort,toţi sunteţi nişte fetusi care înoată in el.Sau doar eu am fost până sa citeşti tu asta?Nu,nu doar eu.Poate unii chiar au fost doriţi de viaţă,poate i-a hrănit cu suferinţă si emoţii,poate doar pe mine nu m-a vrut.Nici eu n-am vrut-o,de-as fi putut muri imediat după palma aia m-as fi considerat norocoasă,de-ar fi decis maica-mea sa faca in locul meu acest gest,as fi fost cu adevarat recunoscătoare.Dar voi muri după glonţul asta si deja il simt,deja il trăiesc trecând prin mine.Prea mult timp am lăsat sa meargă in virtutea inerţiei relaţia asta,căsătoria asta de convenienţă dintre mine si viaţă.
Cei care aleg sa ia pastile oare-au trăit prea multe?Netoţii.Niciodată nu poţi simţi prea multe.E ca si cum eu,de n-as fi fost oarbă,de-as fi putut sa văd până acum trăirea,mi-as scoate ochii pentru că lumina-i prea puternică.Ei pot,puteau,eu sunt handicapata propriei sorţi.
Dar gata.Nu mai e mult.Ce vrei sa mai ştii?ce-ti mai trebuie?N-ai fi vrut sa ştii nimic din toate astea.Ti-am stricat una din zilele tihnite ale existenţei?Te-am făcut sa simţi si acum ai vrea doar sa imi ferec buzele de cerneală într-un rictus de mort si sa-mi tac eternitatea.
Cu toate astea te intrebi.Te frământă alegerea mea.De ce am dus-o până la capăt?De ce nu m-am întors din drumul pe care am pornit odată ce am început sa simt?Nefericite cititor,nu există drum de întoarcere.Odată ce te-ai născut drumul tău se încheie inevitabil in moarte,chiar daca sa zicem că ai supravieţuit unei morţi clinice înainte de asta.Consideră că toată viaţa mea de până acum a fost o prelungă comă din care abia m-am trezit.Arunc o privire in jur si sunt într-un salon plin de alţii ca mine,in comă.Într-o astfel de lume,chiar daca as vrea sa ma bucur de nou găsita mea trăire,as sfârşi într-o nouă comă in mod inevitabil.De nu mi-ar fi fost asa natura,nu as fi avut din ce comă sa ma trezesc.Dar asta sunt in adâncul fiinţei.Sunt slabă si bolnavă.27 de ani am stat in coma asta numită viaţă,crezi că o clipă de trăire se poate lua la tranta cu atâtea clipe de absenţă?Am fost un elev silitor,o iubită supusă,o angajată model.Crezi că toate astea dispar într-o clipă?Mi-am învăţat prea bine lecţia,mi-am servit prea bine iubiţii si părinţii si angajatorul sa pot şterge totul.Doar bucata asta rece de metal ma mai salvează.
Si nu imi pare rău pentru bucata aceea diformă ce se dezvoltă in mine.Îi sunt recunoscătoare.In loc s-o nasc eu pe ea peste 6 luni,m-a născut ea pe mine in cele două săptămâni de când stiu de existenţa sa.Nu am dorit-o nicio clipă pentru că nu ştiam sa doresc.Sa nu intelegi acum că asta-i cauza care te-a făcut pe tine sa citeşti.Nu,deşi ai putea spune că entitatea asta a apăsat tragaciul si nu eu.Dar as fi putut la fel de bine sa-i dau naştere si s-o omor in acelaşi mod in care am fost si eu omorâtă de viaţă.Aveam tot ce-i trebuie unei mame model-bani,un soţ,o casa decentă si un loc de muncă bine plătit.Însă in sfârşit am căpătat ce-am vrut.Amantul meu mi-a dat un remediu împotriva plictiselii,mi-a dat un bilet pe care mi-era scrisă moartea.Am realizat că nu vreau un copil,nu vreau sa ma stiu responsabilă de moartea unui om,asa că mai bine nu se naşte.Avortul nu l-ar fi salvat decat pe el,as fi fost la fel de pierdută.
Acum ştii.Dar oare ai înţeles?
No comments:
Post a Comment