Ia-ma de mana si spune-mi eu. Banal Azi

Ia-ma. Mi te dau. Complet. In toata intinderea pielii mele. Numai pentru a-ti spune la sfarsit cat contezi. Cat insemni. Cuvinte banale. Astazi. In ziua de azi. Dar esti prima jucarie. Nu doar, nu numai. Esti jucaria. Esti primul. Poate ultimul joc. Esti tot. Alt cuvant banal astazi. Dar eu nu sunt azi. Noi nu suntem astazi. Noi suntem dincolo. Esti primul zbor. Primul cer. Primul nor cu puf. Primul univers. Primul, alt cuvant banal astazi. Dar noi nu suntem astazi, noi suntem dincolo. Tu si eu, implicit. Eu prin tu, tu prin eu. Umarul tau si ochii mei, lacrimile mele ( cuvinte banale astazi, precum bananele dupa ’90) tresaririle tale. Cearsafurile, camerele, intunericul si luminile. Banale astazi dar sunt dincolo. Acum pleaca. Fumez tigara dupa tigara si beau gura dupa gura si ma prefac asa cum prefac zi dupa zi in lumina. Ia-le. Ia-ma pentru ca inca nu m-ai avut desi deja m-ai fi putut avea.

degeaba e povestea mea. povestea mea e degeaba

E tarziu. E tirziu. Si tot degeaba. E povestea mea; probabil numai, doar, decat a mea. As intreba a mia oara ce altceva conteaza daca, de fapt, nu ai conta chiar tu. Pentru mine si povestea mea. Fara acea scanteie totul ar fii doar, decat, numai nisip. Si praf, ierburi, aburi. Dar asa e ceva. E om. E carne. Sunt ape, rauri si lacuri si punti inecate si cladite. Esti tu. Doar, numai, decat tu. E inexplicabil desi palpabil, e dincolo de cuvinte desi poate exprimabil. E dincolo de vizibil desi real. Precum aerul, sec suna, stiu, dar cati pot intelege? Nu conteaza numarul si cantitate. As fii fericita daca s-ar putea simti, traduce in cantitate. Ar fii frumos,estetic, poetic. Uneori ar atinge acea limita in care ar deveni pragmatic. De bun simt. Decent. Cotidian. Si chiar ar fi ceva. Aceasta absenta a unicitatii, aceasta generalizare, universalizare a intensitatii. Dar nu pare a fi. A fi. Verb infinitiv. Esenta. Nu e. Din pacate (mortale sau vitale)
Probabil, invariabil, incomensurabil. Infinitiv.

Litere si constelatiile pielii

Cuvintele-s un fel de usa scorojita sau mai degraba clante prea des folosite.Sternocleidomastotidianul, spre exempu; Fiecare medic il stie.Fiecare om il are.mai ales tu.Dar nici al tau nu-i deosebit.Ti l-a simtit perna si apa marii si vantul, poate ploaia si nu vreau sa ma mai gandesc ce si cine inainte sa-l smulg pe-al meu.L-au vazut, deci il stiu.Nu mai poate a-mi apartina.

M-as face explorator numai pentru a gasi o luna pe cerul pielii tale.S-o botez Ion de la iubire si s-o las sa pluteasca spre vesnicul Cancer.Constelatia, adica.

"tu" e o clanta uleioasa.Nu stiu de unde s-o apuc cand vreau sa te chem.Mi-e frica sa nu cumva sa-l folosesc gresit si sa nu-mi raspunzi.Ca-n "tulpina", de exemplu.

Degeaba am plantat atatea radacini.Au crescut frumos dar nu le pot compara cu tine.Ele nu ma pot aseza pe ganduri si nici nu spun daca se gandesc la mine.Tu in schimb indeplinesti cel putin una din cele doua conditii.

O sa cresc mare si frunzoasa si atunci voi scrie un alfabet doar al nostru.

a doua scena

am apasat butonul de repeat?am apasat cumva butonul de stop?cel de backwards pare intepenit.revin in fata tribunalului vechi franturi de sceneta.sceneta de liceu, dulce sceneta de vacanta de vara, jucata cu intarziere.nu erau actorii pregatiti, nu era scena amenajata.actorii nu stiu de unde au venit replicile pe care tocmai le-au spus."Blood, Yago!" striga tanarul pe scena paginilor lui Stanislavski.Sange strig si eu.Il simt.Atat de rar, tot mai rar parca.

*La batranete oamenii au probleme cu circulatia, cu arterele, cu inima pentru ca nu le mai stiu rolul;il uita pe parcurs*

Nu-s tocmai Alba-ca-Zapada in aceasta scena.M-am aruncat in noroi de atatea ori, cu atata placere simulata.Imi amintesc de cand eram mica si am mers la tara, la ditamai conacul cu livada, si activitatea mea preferata era sa umblu desculta pe ulita, pe zidurile artizanale din piatra, prin tarcul gainilor si oilor, pe capite de fan.Acolo nu era noroi, colbul acela era mai curat decat detergentul de rufe de-acasa, de pe etajera din baie.Aici in schimb e noroi.Mult.E hrana preferata a orasenilor.Suntem niste rame.Orbi, inghitind noroi.Astia-s figurantii.In sceneta, ies dupa o gura vartoasa de noroi si tremur.Tremur in fata unui public pe care nu-l vad de luminile din paharul tau de vin.Tremur si aud dong dong dongul bisericii de pe strada franceza.Nu il aud, dar mintea ne-a inghetat.Pe acelasi pahar, s-a lipit.Cum ni s-au lipit si privirile, pe deasupra lui.Ce ieftin suna.Hierofaniile nu prea pot fi redate in cuvinte, desi cuvintele asta sunt, ce ironic! Semnificat si semnificant, profan si sacru.Memorie poetica, ciudat cum nu se pierde cand celelalte memorii fug, o sterg cu guma de la tenisi.

Coaja de portocala in ciocolata mea calda.Cam asa e gustul sacrului din acele clipe.De la cacao imi bate inima mai repede, stie ea ce stie, curand o sa se termine.Dar coaja aceea de portocala...O pot unii cu cerul gurii.De fapt nu pot, n-am astfel de puteri.Ea poate.Tu poti.Si eu, dar nu chiar asta.Eu pot sa scriu scrisori, si sa regizez un film cu o fusta albastra si un cantec mai ieftin decat berea.Berea nu vorbeste de temple prin care m-ai tarat, tu imi lipesti textul asta de buze cand nu-s atenta.Si nici nu stiai sa numeri templele prin care m-ai tarat, pentru ca nu le-ai privit, nu le recunosti marmura sau piatra, mirosul de lumanari si flori indepartate.Nu stii orele la care ma trezesti, nu stii orele la care nu ma lasi sa adorm.Nu asculti linistea palmelor noastre.Nu intelegi placerea streangului ce mi l-ai pus de gat din bratele tale, nu simti tradarea sarutului ce mi l-ai infipt pe frunte.Nu vrei, nu stii, nu prea conteaza.Asa-i sceneta.

Si eu privesc muta de pe esafodul din lemn de pe plaja, privesc muta de pe coridorul spitalului de nebuni in care te reintalnesc in noua reincarnare a scenetei, privesc muta pentru ca nu pot sa-ti ofer altfel scanteile din chibrit, semnificatul.Cu parere de rau spun ca nu pot privi cu gura decat atunci cand tin pleoapele strans lipite.

Cortina pica.Si se tot ridica.E stricat mecanismul sau nu-i prea clar finalul

Daca nu

Daca nu scriu despre asta o sa ma inece.Daca nu o scuip acum o sa-mi inghete trahea.Serios, cam asta simt.Daca nu-mi gasesc cuvintele e pentru ca-s grele, masive, apasa in penumbra.Cand ma gandesc la aceste cuvinte, proiectez imaginea bucatilor de plumb ce se leaga de firul subtire, transparent al unditei ca sa se scufunde.Nu prin simple cuvinte sunt eu tinuta pe fundul acestui pahar ci prin trairi puternice si procese psihice intense.Imi vin in minte numai metafore legate de pescuit, doar ca nu prea exprima corect starea ce vreau sa o redau.

Suferinta e una din putinele stari constante in existenta unui om si asta pentru ca e inzestrata cu capacitatea de a se metamorfoza, de a se transforma, decanta in tot felul de forme rafinate pe masura capacitatii respectivului om de a le suporta si pe cat posibil intelege.Chiar nu cred ca omul poate trai fara suferinta si asta pentru ca probabil e una din legaturile ce da consistenta structurii noastre carbonice.Sau poate iar generalizez doar de dragul propriei alinari si propriului confort.

Si uite ca inca nu o pot scrie.Ma mai inec o vreme cu starea pana o pot scuipa

Musca, Bunica si Prioritatile

E o musca aici.Nu prea o inteleg de ce tocmai aici.M-am tot intrebat de ce a ales sa ma bazaie tocmai pe mine.Daca in general prefera sa bazaie in jurul fiintelor vii sau e doar curioasa de aparitia mea in peisaj.Insa ma deranja.Asa ca am profitat de un moment de repaos si mutenie din partea ei si am prins-o in cana goala de pe masa.Oricum tre' sa spal cana, mi-am spus.Si am lasat-o asa.Mi-am citit in continuare, in linistea acum, cursurile, dar am mai aruncat cate o privire spre cana.Sa vad ce face companioana.Continua sa stea, de parca n-ar fi fost inconjurata de cupola de sticla ce-i bloca atat traseul haotic de mai devreme cat si aerul necesar vietii pe planeta asta.Eram curioasa sa vad cum moare asfixiata o musca, sa vad o asfixiere live.

Ea insa nu misca.Voiam sa vad haos, sa simt disperare venind dinspre ganganie, s-o vad ca incearca sa miste cana, ceva, orice.Ea-nimic.Sau a stat si a analizat situatia vreo jumatate de ora sau tragea un pui de somn, nu stiu.Insa la un moment dat a inceput sa miste.Se invartea pe foaia de hartie ce-i tinea de podea de parca s-ar fi intrebat, agitata, ce e de facut.Atunci s-a dus naibii dorinta mea de a asista la un eveniment de-a dreptul otevist pentru lumea mustelor si mi s-a facut mila asa ca am eliberat creatura aia enervanta.

La inceput m-am bucurat un pic pentru cercurile largi pe care le facea pe-aici, pe la etaj.Ulterior insa a devenit si mai sacaietoare.Acum zace in sticla terminata de suc pe care inca nu am aruncat-o.ma intreb la ce s-o fi gandind.In mod sigur s-a bucurat de dulceata sucului, doar de-asta a si ajuns in acea capcana.Dar oare nu s-o fi plictisind?

Eu una nu sunt plictisita, serios.Nu de-asta povestesc despre trairile unei muste.Cursurile sunt acaparante.Doar ca in paralel cu realismul rusesc mi s-a derulat in minte povestioara asta si am zis s-o notez sa vad ce ineptii pot gandi inainte de restante.E infim de putin in comparatie cu cate abureli am gandit zilele astea.Asta si faptul ca mi se pare cel mai bun exemplu de prea multa atentie acordata unor fiinte care nu merita.Treaba asta ocupa un loc important in topul prioritatilor de schimbare/eradicare.

Cu sau fara legatura cu vecina mea diptera, nu mi-e foarte clar, m-am gandit la bunica.La cat de mult vreau s-o iert, sa reusesc sa accept ca e o baba senila si orice cacat i-ar iesi pe gura, iese pe gaura gresita pentru ca-i batrana si nu pentru ca e o vipera care improsca aiurea cu venin.Chiar imi doresc sa accept aceasta idee.Nu sa merg in vizita sau sa o intreb de sanatate, dar sa accept ce nu pot schimba, sa nu imi mai accelereze sangele prin artere ca acum.Sa accept ca oamenii au o infinitate de fete, unele mai proeminente decat altele, si doar pentru ca le acopera sau port eu ochelari de cal, nu inseamna ca ele inceteaza sa existe.

Ma gandesc ca m-as putea preface si sa o fac pe ea sa simta ca am depasit in sfarsit momentul.Dar nu o fac pentru ea.Vreau sa o iert dintr-un motiv pur egoist, acela de a simti in sfarsit ca e complet vindecata rana pe care mi-a pricinuit-o.Rana pe care am tot adancit-o gandindu-ma la momentele, anterioare Marii Rupturi, in care m-a facut sa sufar si pe care am reusit sa le blochez cumva intr-un colt intunecat al mintii, prea rar vizitat ca sa ma afecteze puternic.Ma gandesc cu groaza ca pana nu reusesc sa ma impac cu toate cele enumerate mai sus, risc sa ajung si eu o vipera care improsca aiurea cu venin.Acum deja sunt serpisorul din banc, care si-a musat limba si nu stie daca-i veninos-letal sau nu.

Am trimis acum nu foarte mult timp un mail in care mi-am descarcat sufletul la cote alarmante.Si nu stiu prin ce minune tehnologica, mailul respectiv a reusit sa ajunga si la tata, unul din "victimele" neanuntate din mesajul electronic.Am inceput sa plang cand m-a sunat sa-mi spuna.Am plans ca proasta jumatate de ora gandindu-ma si incercand sa adun in minte cam tot ce a citit, pe langa ce a adus el in discutie.Asa a ajuns sa afle si mama, alta victima a mesajului.A fost sfasietor de dureros sa vad cat de mult l-am ranit pe tata.Sa vreau sa vorbesc cu el despre ce am scris si sa nu putem niciunul deschide subiectul.Sa vreau sa ma simt vinovata ca am indraznit sa gandesc ceea ce am scris si sa nu pot.Asta e un al treilea lucru de pe lista de prioritati- sa reusesc candva sa il fac sa vada tot mesajul, sa il inteleaga in intregime, dincolo de durere.Sa reusesc sa il fac sa vada cat de important e pentru ca se afla pe lista aia.Si ca nu il invinovatesc de nimic.Nici pe el, nici pe mama, nici pe nimeni din lista, chiar daca judec.Cred sincer ca un rol principal al parintelui e acela de acuzat in tribunalul mental al oricarui copil.Eu i-am achitat pe ai mei, desi inca le aduc acuze.Nu am facut-o din oficiu, ci in urma unui lung proces.Parintii sunt cea mai dificila tinta, eu cel putin, nu as putea sa-i desfiintez si izgonesc complet din viata mea.Nu as vrea asta.Tocmai pentru ca ii judec.Pentru ca la capatul oricarei acuze vad cum au incercat intr-un mod cat se poate de sincer, inocent chiar, sa ma ajute.Si cum, in ciuda tuturor complexelor cu care inca ma lupt, sunt cine sunt datorita lor.Reformulez.Sunt tot ceea ce imi provoaca placere fata de propria persoana datorita lor.Si restul, din cauza lor.Dar am devenit constienta de faptul ca orice cacat pe care nu-l rezolv e din vina mea si numai a mea, chiar mai profund decat o faceam pana acum.

O alta chestie de pe lista de prioritati e sa imac punctul 2 cu punctul 3 al acestei postari.Sa continui sa judec pe cei care o merita, sa ii elimin din viata mea pe cei care mi-au facut un rau premeditat, dar in acelasi timp sa pot ierta, merge mai departe si triumfa peste suferinta.De-asta am si scris povestea musculitei.Ca sa notez undeva prioritatile zilei.

Samson, sburatorul

Terapie prin scris am tot facut aici.Eliberare de demoni prin scris.Un drog mai bun n-am gasit pana acum- orice alta forma de evadare imi accentueaza si mai tare introvertia, artificiile cele mai puternice au loc tot in interiorul meu, nu sunt vizibile ochiului omenesc, pe cand fiecare litera pe care o scriu e cea mai pura forma de evadare, eliberare in cel mai complet sens pe care-l stiu.Prin scris las gandurie sa devina, daca nu palpabile, macar vizibile si, astfel, nu le mai posedez, nici ele pe mine, devin ale foii sau ecranului.

Asa ca o sa incerc sa ma eliberez si de el, tot prin scris.Am facut-o si un pic mai jos, dar mai jos e mai degraba un oftat decat un strigat.Iar el e, sau a fost, mai degraba, un vuiet foarte puternic.El e Samson, asa-i voi spune de acum incolo.

De ce asa si nu Mihai sau Alex sau Andrei sau Ghita?Pentru ca in el se contureaza, pentru mine, personajul Vechiului Testament, cand il privesc cu ochii mintii.Povestea lui Samson si-a Dalilei, asa cum a ajuns sa sune in interpretarea mea proprie, in care s-a amestecat subtil interpretarea Reginei Spektor, in care s-a amestecat subtil gustul lui.Povestea originala mi-o amintesc doar in punctele esentiale.Pe scurt, cum forta lui Samon statea in par, iar Dalila a acceptat sa i-l taie, cu conditia ca niciun rau sa nu-i fie facut iubitului sau, iar el moare pana la urma, sfaramat odata cu temnita pe care-o darama.El este impersonarea lui Samson penrru mine.Cu parul lui lung, puternic, precum coama unui cal salbatic, corpul sau incordat, ferm, arcuit precum al unui leu, cu musculatura superba.Privesc oamenii ca pe niste statui in miscare, iar el e una din cele mai frumos sculptate, una din cele mai armonios cladite statui pe care mi-a fost dat s-o vad, ba chiar s-o ating.Ca orice alt barbat ce mi-a trecut prin minte de altfel.

In cantecul meu Samson si Dalila se intrepatrund.El e si una si alta, eu sunt omul din temnita si femeia din patul lui, in acelasi timp, femeia din cantecul Reginei "Samson came into my bed, told me that my hair is read, told me I am beautiful...".I-am permis sa se odihneasca in patul meu, in asternutul meu, l-am strans intre bratele mele goale cand mi-a zis ca nu poate dormi singur.L-am lasat sa-si verse veninul mintii intr-a mea de parca as fi fost doar o cupa dezgolita si nimic mai mult.L-am lasat sa ma domine, dar nu depre jocuri sexuale vorbesc aici, nu e cazul, ci despre o dominare mai profunda, mai subtila.Sa-mi spuna cat sunt de slaba, de pierduta, sa-mi spuna cat e de satul de lume.Am inghitit fara apa fiecare cuvant.L-am lasat sa isi frece de mintea mea ranile supuroase, fascinata sa vad cum sunt din nou pierduta in fata unui barbat a carui slabiciune e tocmai forta sa prea mare in comparatie cu experienta sa intr-a o controla.L-am lasat sa ma faca sa ma simt slaba si pierduta, sa ma faca sa vad cat de slaba si pierduta am fost pana atunci.Eram fascinata pentru ca altii nu reusesc in ani sa faca ce a facut el intr-o seara.Eram fascinata tocmai pentru ca ar avea puterea sa ma distruga, sa imi franga intre degete fundamentele fiintei intr-o clipa, mult mai repede decat a reusit cel dinaintea lui, singurul dinaintea lui care m-a mai fascinat in felul acesta.L-am lasat sa se hraneasca din mine, sa isi reverse preaplinul in mine, peste mine, fara sa-mi mai pese de durerea mea de cap, de durerile care mi le-a provocat, in mod voit, intr-un acces de sadism indelung inabusit.

Imi plac oamenii care incearca sa ma distruga, altfel nu i-as cauta, chiar daca in acest mod inconstient in care o fac, imi plac pentru ca am nevoie de astfel de distrugeri pentru a face loc sa ma recladesc.Iar el mi-a placut mai mult decat am putut suporta in seara aceea.M-a speriat din prima clipa in care mi-a vorbit, m-a speriat pentru ca nu intelegeam cum poate sa trezeasca asemenea magnetism in mine.Au trecut mai bine de doi ani de cand am simtit ultima oara ca se invarte lumea cu mine, independent de legile fizice cotidiene, mai pastram in minte doar o amintire vaga a ceea ce a fost, cum a fost.Stiu ca am repetat de zeci de ori in intermezzo-ul intalnirii noastre ca nu e bine, nu e bine deloc ce se intampla, tocmai pentru ca acea amintire, oricat de vaga, e un precedent atat de important incat mi-era greu sa accept repetarea istoriei.Ma simteam, realizez acum, fix cum s-ar simti un luptator batran inaintea marii sale reveniri in ring.M-am pregatit intens, mi-am antrenat mintea cu rigurozitate pentru acest moment, dar acum ca ma aflam in spatele cortinei, pe moment am fost cuprinsa de groaza ideii ca nu voi face fata.Suna a cliseu, dar exact asta e un cliseu-o situatie prea des repetata, prea des demonstrata.M-am luat la tranta si am fot purtata in corzi, ca sa duc cliseul pana la capat, insa am rezistat atacului sau salbatic.Nu voiam sa-l supun, voiam doar sa vad daca rezist."I'm still standing", expresie mai buna nu gasesc in romana pentru a exprima rezultatul.Si nu doar atat...

Nu, nu doar atat.Pentru ca intr-adevar am obtinut tot ceea ce imi propusesem.Pe moment, intr-adevar, nu intelegeam de ce ma bag in ceea ce ma bag, nu puteam sa-mi explic propriul comportament, inca nu ma cunosc inde-ajuns de bine incat sa ma inteleg, ce pot spune...Acum insa inteleg alegoria noptii.Inteleg o partea a rolului acestui personaj in acest capitol pe care l-am deschis odata cu intrarea lui in pagina.Voi gasi multe alte intelesuri, o stiu, cu fiecare revenire pe care o voi face asupra intamplarii in minte.Inteleg de ce conteaza atat de mult pentru mine, de ce imi rascolesc in mod repetat gandurile cautandu-l.Inteleg mai bine de ce l-am cautat in mod repetat, de ce i-am strigat numele in mod repetat.Inteleg de ce a durut atat de tare sa dispara, sa nu il mai pot vedea desi priveam fix spre el, desi m-am incapatanat sa-l privesc din nou, din nou, din nou.Doar ca la lumina zilei, in afara asternutului in care si-a incercat forta, in care mi-a testat capacitatea de a rezista, nu am cum sa il vad.El e o metafora frumoasa, o sculptura frumoasa ce-l intruchipeaza pe Samson, temnita, Dalila, un pasaj din trecutul meu.Cand se dezbraca de toate aceste invelisuri fine, devine o piatra uscativa si nimic mai mult in ochii mei.
Poate de-asta imi si pastreaza ochelarii de soare.

Asa ca eu poate sunt copilul speriat si ratacit.dar sunt mai mult de atat.El e lupul de stepa pe care l-am vazut dormind in camera mea, e si omul spre care mergeam cu trenul si nu voiam sa intarzii nici 5 minute in vis, e si Samson, si Dalila, pentru un a fost si temnita mea, e chiar mai mult.El e si omul din masca, si masca.Mi-e greu sa-i separ, de-asta am regretat atat existenta mastii.Dupa seara aceea nu am mai reusit sa-l separ de masca, nu am mai reusit sa privesc acelasi om, cel langa care am dormit, caruia i-am permis sa ma tortureze.As fi vrut sa imi spuna langa cine a dormit in seara aceea.Dar sburatorul...Sboara?