a doua scena

am apasat butonul de repeat?am apasat cumva butonul de stop?cel de backwards pare intepenit.revin in fata tribunalului vechi franturi de sceneta.sceneta de liceu, dulce sceneta de vacanta de vara, jucata cu intarziere.nu erau actorii pregatiti, nu era scena amenajata.actorii nu stiu de unde au venit replicile pe care tocmai le-au spus."Blood, Yago!" striga tanarul pe scena paginilor lui Stanislavski.Sange strig si eu.Il simt.Atat de rar, tot mai rar parca.

*La batranete oamenii au probleme cu circulatia, cu arterele, cu inima pentru ca nu le mai stiu rolul;il uita pe parcurs*

Nu-s tocmai Alba-ca-Zapada in aceasta scena.M-am aruncat in noroi de atatea ori, cu atata placere simulata.Imi amintesc de cand eram mica si am mers la tara, la ditamai conacul cu livada, si activitatea mea preferata era sa umblu desculta pe ulita, pe zidurile artizanale din piatra, prin tarcul gainilor si oilor, pe capite de fan.Acolo nu era noroi, colbul acela era mai curat decat detergentul de rufe de-acasa, de pe etajera din baie.Aici in schimb e noroi.Mult.E hrana preferata a orasenilor.Suntem niste rame.Orbi, inghitind noroi.Astia-s figurantii.In sceneta, ies dupa o gura vartoasa de noroi si tremur.Tremur in fata unui public pe care nu-l vad de luminile din paharul tau de vin.Tremur si aud dong dong dongul bisericii de pe strada franceza.Nu il aud, dar mintea ne-a inghetat.Pe acelasi pahar, s-a lipit.Cum ni s-au lipit si privirile, pe deasupra lui.Ce ieftin suna.Hierofaniile nu prea pot fi redate in cuvinte, desi cuvintele asta sunt, ce ironic! Semnificat si semnificant, profan si sacru.Memorie poetica, ciudat cum nu se pierde cand celelalte memorii fug, o sterg cu guma de la tenisi.

Coaja de portocala in ciocolata mea calda.Cam asa e gustul sacrului din acele clipe.De la cacao imi bate inima mai repede, stie ea ce stie, curand o sa se termine.Dar coaja aceea de portocala...O pot unii cu cerul gurii.De fapt nu pot, n-am astfel de puteri.Ea poate.Tu poti.Si eu, dar nu chiar asta.Eu pot sa scriu scrisori, si sa regizez un film cu o fusta albastra si un cantec mai ieftin decat berea.Berea nu vorbeste de temple prin care m-ai tarat, tu imi lipesti textul asta de buze cand nu-s atenta.Si nici nu stiai sa numeri templele prin care m-ai tarat, pentru ca nu le-ai privit, nu le recunosti marmura sau piatra, mirosul de lumanari si flori indepartate.Nu stii orele la care ma trezesti, nu stii orele la care nu ma lasi sa adorm.Nu asculti linistea palmelor noastre.Nu intelegi placerea streangului ce mi l-ai pus de gat din bratele tale, nu simti tradarea sarutului ce mi l-ai infipt pe frunte.Nu vrei, nu stii, nu prea conteaza.Asa-i sceneta.

Si eu privesc muta de pe esafodul din lemn de pe plaja, privesc muta de pe coridorul spitalului de nebuni in care te reintalnesc in noua reincarnare a scenetei, privesc muta pentru ca nu pot sa-ti ofer altfel scanteile din chibrit, semnificatul.Cu parere de rau spun ca nu pot privi cu gura decat atunci cand tin pleoapele strans lipite.

Cortina pica.Si se tot ridica.E stricat mecanismul sau nu-i prea clar finalul