Basma si basme

Am citit azi in Elle(so glossy of me...) un articol.Mai multe articole,nu mi-am luat mai revista pentru doar o pagina....Dar acest articol vorbea depre omul acela de care stii si in acelasi timp inveti sa te indragostesti in fiecare zi a vietii tale.

Suna a poveste idilica de cuplu batran,dar mi-a amintit de o poveste pe care de altfel nu pot sa o uit.e o parte din mine,nu degeaba e the puzzle page dot com,fiecare poveste e o parte din mine,dar aceasta e dinaintea tuturor si de multe ori e materia prima pentru multe dintre cele care au aparut deja pe blog.

Puteti da vina pe memoria afectiva,puteti spune ca de fapt doar asteptam un pretext ca sa aduc povestea in discutie dar acum ca am inceput,nu ma voi opri si o veti afla.

Ar putea foarte usor sa se transforme intr-o poveste pe care o spun nepotilor,dar cum nu planuiesc sa am am copii,s-ar putea sa fie vorba de nepotii altcuiva.Si cum fiecare dintre noi e nepotul cuiva,v-o spun voua acum.

Dupa cum spuneam,povestea e de demult.Nu,nu din timpuri mitice,singura printesa pe care am cunoscut-o in perioada respectiva ma privea dimineata somnoroasa din oglinda si la vremea respectiva era mai degraba o cenusereasa decat o purtatoare de tiare.

Printesa asta era foarte convinsa ca are talent la desen si chiar convinsese ceva supusi la un moment dat de asta.Dar talentul ei provenea dintr-un ochi magic prin care privea lumea,acela al inocentei.Pe parcursul evolutiei sale ea a pierdut acel ochi si se spune ca inca il cauta prin sertare cu poze,jurnale vechi si colturi de minte de mult nevizitate.

Asa se face ca micuta isi folosea intr-o zi ochiul pentru a privi o bucata alba de foaie si hotari ca din acea bucata ce fusese candva un copac,ea va plasmui un print care sa-i iubeasca fiecare pata maronie desenata de ursitoare pe fata-i.Si ca sa fie sigura ca ii va fi vesnic alaturi,ca in mai toate povestile pe care le auzise pana atunci despre alte printese ce se respectau,il desena dupa chipul si asemanarea sa-roscovan,cu multe pete,buze muscate si ochi precum cele sapte mari.Si il privi cu atata drag incat acea fiinta din celuloza prinse viata si se spune ca umbla si in zilele noastre prin locuri frecventate de capete regale.

Ce imparateasca noastra prietena nu stia atunci e ca printul nu e usor de gasit.Ii era usor sa-l viseze oricand ii dorea sufletul,dar de atins era mai greu,caci bucatile de foaie odata rupte s-au imprastiat sub mii de alte chipuri.De aceea ea l-a tot vazut pe EL pe rand in colegul de gradi cu nume ca al sau,intr-un print turc,tatar,rus,francez si sunt atat de multi ca nici ea nu-i mai tine minte,doar ii simte sub forma de arsuri.Caci tot ce lumina asa frumos in ei ardea ca soarele la un moment dat.

Povestea asta nu are final clasic,nu traiesc fericiti pana la adanci batraneti,ci se tot cauta prin lume pana li se incetoseaza privirea.Ea in ultima vreme are un zambet trist caci acea bucata,cea mai mare,cea mai lucioasa din foaie pe care a gasit-o a fost suflata de un vant iernatic.Nu a apucat decat sa-i cante despre ce s-a intamplat cu celelalte bucati,caci glasul ei e sunetul a zeci de arsuri,de atins nu a putut niciodata.Si privirea ce i s-a deschis in ochiul acela magic cand a vazut bucata de nestemata acum e palida,cu cat mai mult priveste spre vazuse O data,spre frantura ce se pierde in zare.

Spuneti voi acum,dragi nepoti,cate poti sa-ti amintesti din urmele negre de pe o revista lucioasa...

Unii nu invata niciodata sa priveasca.

De ce,Lykke,de ce?

De ce se joaca oare in mintea mea o frantura de vers,de ce se prelinge pe mine aceasta dorinta,de ce mi se proiecteaza pe interior un film mut,de ce s-a blocat butonul de repeat,de ce mi se invarte mintea,de ce nu e de ajuns alcool,de ce nu pot sa creez un suflu nou,de ce nu pot sa imi adun ideile intr-o propozitie,de ce nu pot depasi luna in alergare?

De ceva vreme nu prea-mi iese pasenta in treaba cu coerenta.E ca un peste jilav ce imi aluneca din maini,ca nisipul pe care incerc sa il strang intre degete dar mi se opreste tot mereu in ochi.Nu iti dai seama cat de dureros e.

Azi m-am lovit din nou de peretele meu de caramida.Incercam sa uit unde e,sa uit ca ma insoteste peste tot,asteptand tacut sa imi iasa in cale,sa ma impiedic de el si sa cad,sa ma lovesc si sa ma inrosesc.(I'm a carrot top,for G's sake,you can't get redder than that!)Dar azi,mult dipretuitul meu perete a fost mai dur,mai uneltit,mai ascuns decat de obicei,a stiut exact unde sa loveasca pentru a ma lasa fara aer.Stia care-mi sunt crapaturile,stia unde mi-e slabita rezistenta,stia si a asteptat ca sa puncteze dureros.

Varianta moderna si ritmata a finalului lui Romeo si Julieta pentru mine.Asta a fost.A pus capac la tot.Si inca sufar de incoerenta asa ca nu ma mai chinui sa scriu.As fi vrut un semn divin prin care sa aflu ca si tu ai citit acest post,dar ma tot rog sa apara un semn din motive mult mai dureroase si vad ca si acele rugaminti sunt inca trecute la categoria Request Pending de ceva vreme asa ca la capitolul sperante sunt oricum cu butelia goala.

As urla in scris acum,poate asa pot cobori din acest carusel,dar de-asta scriu de fapt,ca sa nu urlu asa ca mi-e imposibil.Ar fi patetic,oricum sunt plina de patetism,cine are nevoie de ceva SI MAI patetic de atat?Because I love until I bleed.

E al naibii de greu sa fii dominat de sentimente.Te face vulnerabil in fata altora,sau ,din contra,prea dur.Nu sunt imparat roman,dar nu sunt nici sclava,incerc sa scap si ma simt vinovata sa domin.Calea de mijloc e greu de pastrat,sunt precum van Gogh cand vine vorba de echilibru,imi lipseste o parte din mine ca sa ma pot pastra centrata.Am avut parte de extreme din plin,m-am aruncat in ele,am cazut in ele ca un boxer in corzile arenei.M-am epuizat,nu mai aud acum decat click click clack pe tastatura,e reconfortant dar simt oricum zumzetul pregatindu-se de o noua eruptie.Micul print nu stia cat de adanc imi izvoraste vulcanul,cum i se crapa marginile de-a lungul fiintei mele...

you can't kill an old habbit with a shotgun

cica ma las de fumat....

cauciuc.uri

plutesc deasupra liniei melodice,deasupra marii de fiinte ce si perinda prin existenta.nu sunt o barca in deriva,ma las purtata de adieri bune,si furtuna e buna din cand in cand sa spele urmele de sare.nu sunt o pasare calatoare,locul e mai cald unde m'am asezat decat unde plec,caci las o parte din mine fiecarui pod cladit deasupra unei prapastii.si cel mai greu cand sar in gol e sa ma desprind de margine,la loc nu mai revin,sunt o minge ce infrunta marul.o minge ,infinitul mic de cercuri de apa ce formeaza infinitul mare de ouncte spre care ma indrept.o minge singura ce asteapta un impuls,sa se propage spre centrul sau din centrul tau,sa rupa ombilicul ce ne leaga de lume.

O minge sare,pluteste si pleaca,hai,caine,da'mi drumul caci nu'mi esti stapan....

esti singur?ba nu,sunt din cauciuc,ma desumflu din cand in cand dar briza ma umple mereu la loc.n'am pene,nu's pasare,am doar intepaturi,caci vezi tu nici tantar nu sunt desi mi'asfi dorit,dar cand eram mic am vrut sa fiu stetoscop.Cand am vazut ca nu'i inima,si singurul lucru ce bate e pielea de copil inmuiata in malt din cand in cand,am vrut sa fug dar mi s'a agatat de radacina si atunci mi-am pierdut felinarul din colt.Asa ca m'am inchis intr'o carte,alaturi de floarea bunicii,si n'am mai iesit de acolo pana ce treimolii nu mi'au spus ca s'a crapat de ziua.Si atunci mi'am spus ca daca soarele poate sa crape toate ferestrele din mahala si sa nu'l certe nimeni,vreau si eu sa fiu ghem de foc si am sarit.E greu la inceput,cand n-ai detenta,dar cand incepi sa uiti,nimic nu te mai tine legat.mai saluti doar cateo frunza pe drum si saruti niste apa,dar vezi tu,n'are cum sa dureze.Ele merg mereu in jos,pecand eu merg in sus.Mereu ma intreaba daca e mai cald de unde vin si le spun *da,am stat pe acolo pana s'a aglomerat*.ele nu inteleg,se cred neam de cotropitori,viseaza la columne inalte de trei valuri,dar se transforma in noroi cand ajung acolo,jos....

Dar ia'ma si pe mine pe drum,nu pot sa tin pasul cu tine cand nu calci ci doar urci.

Sunt liber.

Si eu.Oare nu putem fi liberi impreuna?

Nu's pasare,sunt cauciuc,aripile cresc pentru a fi taiate;Icar cade,eu plutesc,s'a topit,a stat prea mult pe urma mea fierbinte.Eu nu cad niciodata,de-as cadea,te'as inghiti pe tine,pe pasari si pe frunze,carti si ape,as inghiti si drumuri fara capat si taifunuri,dar eu nu cad,sunt cauciuc.

Iar eu sunt rece si de-as cadea,m'ar inghiti marea si s'ar satura pe veci.Dar eu nu cad,iti sar pe urmele fierbinti,m-am dezlegat de lume,dar lumea s-annodat de mine.

Fum

unele lucruri nu se sting odata cu ultimul fum de tigara.altele nici nu apuca sa vada chibritul scaparand.uneori ne ardem degetele si scurtcircuitam soarele,alteori uitam usa de la frigider deschisa si ingheata beculetul.mda

tripping on childhood

orasul e altul azi.
am intalnit pe drum crapmeie din copilul din mine,firimituri din copilarie pe care le-am lasat pe drum inainte sa intru pe poarta adolescentei in taramul maturitatii.Stiam probabil ca voi vrea sa regasesc acea parte din mine cand cautarea sensului pare sa-si piarda sensul.De fapt eu pana acum nu am cautat alt sens nici in mine,nici in tine,nici in cana cu ceai,nici in volumul de proza neterminat,decat un sens al drumului,o directie,o borna kilometrica pe care sa scrie ca m-am intors la copilarie.Pe atunci cerul nu era atat de departe deasupra,ci langa si in mine,precum un iubit secret,iar fluturii traiau mai mult de o zi in palma mea patata cu suc de dude.O guma turbo,o floare intamplatoare,ce avere mai pretioasa puteam sa'mi doresc?nu existau obstacole,doar ciorapi ce se rupeau prea des in genunchi,caci gravitatia ma atragea la fel de tare ca si ciocolata ce-mi producea alergii.
De ce ar fi fost altfel?de ce mai simplu sau mai greu?De ce,cand orice intrebare isi avea raspunsul ascuns sub pielita roscata a castanelor,sau pistruii dulcegi ai capsunilor.de ce sa-ti faci griji,sireturile oricum nu stau nici acum legate,prietenii veneau si plecau din batatura la fel ca soarele pe cer,si Apfel,Birne erau greu de pronuntat si inteles,dar se mancau usor si germana nu mai conta,fructele au acelasi gust indiferent de limba in care le strigi la masa.

bazalt pe epiderma

"abia in momentul in care incepi sa auzi cum ticaie ceasul,realizezi ca nisipul din clepsidra e de fapt praf de diamant."
Cati vulcani au erupt ca tu ai propria clepsidra,nisip topit,nisip lichid si maruntit,negru roditor si alb sclipitor,scaldat de ape azurii,iar tu,ateu ce crezi doar in implozie,tu il transformi in gri anost,pavaj trantit pe drumul tau batatorit de alti trecatori ce s-au privat de-un nume.Ai ales sa calci pe aceleasi urme,cu pantofii tai cu trei numere mai mici decat realitatea ta microscopica,pe urmele unei istorii repetente,sigura si singura,sa nu cumva sa ridici praful,sa nu te ridici nici tu.Macar de ai auzi tanguitul pescarusilor pe aceasta plaja de posibilitati abandonate,caci corbii te-au infricosat mereu,cu siguranta lor baritonala,de poeti medievali.Ai fi fugit cand le auzeai ecoul,dar mai speriat esti de proprii tai pasi,ti-ai face mai degraba manta din propria umbra si te-ai amagi cu privirea tulbure a unei blonde,beri blonde,decat sa mai privesti linia imaginara ce ti se asterne in fata.

Curios cum foametea e singura ce se inchina abundentei cornului Amaltheei,in timp ce toti din jur arunca resturi peste singura lor salvare de furia lui Chronos...