Basma si basme

Am citit azi in Elle(so glossy of me...) un articol.Mai multe articole,nu mi-am luat mai revista pentru doar o pagina....Dar acest articol vorbea depre omul acela de care stii si in acelasi timp inveti sa te indragostesti in fiecare zi a vietii tale.

Suna a poveste idilica de cuplu batran,dar mi-a amintit de o poveste pe care de altfel nu pot sa o uit.e o parte din mine,nu degeaba e the puzzle page dot com,fiecare poveste e o parte din mine,dar aceasta e dinaintea tuturor si de multe ori e materia prima pentru multe dintre cele care au aparut deja pe blog.

Puteti da vina pe memoria afectiva,puteti spune ca de fapt doar asteptam un pretext ca sa aduc povestea in discutie dar acum ca am inceput,nu ma voi opri si o veti afla.

Ar putea foarte usor sa se transforme intr-o poveste pe care o spun nepotilor,dar cum nu planuiesc sa am am copii,s-ar putea sa fie vorba de nepotii altcuiva.Si cum fiecare dintre noi e nepotul cuiva,v-o spun voua acum.

Dupa cum spuneam,povestea e de demult.Nu,nu din timpuri mitice,singura printesa pe care am cunoscut-o in perioada respectiva ma privea dimineata somnoroasa din oglinda si la vremea respectiva era mai degraba o cenusereasa decat o purtatoare de tiare.

Printesa asta era foarte convinsa ca are talent la desen si chiar convinsese ceva supusi la un moment dat de asta.Dar talentul ei provenea dintr-un ochi magic prin care privea lumea,acela al inocentei.Pe parcursul evolutiei sale ea a pierdut acel ochi si se spune ca inca il cauta prin sertare cu poze,jurnale vechi si colturi de minte de mult nevizitate.

Asa se face ca micuta isi folosea intr-o zi ochiul pentru a privi o bucata alba de foaie si hotari ca din acea bucata ce fusese candva un copac,ea va plasmui un print care sa-i iubeasca fiecare pata maronie desenata de ursitoare pe fata-i.Si ca sa fie sigura ca ii va fi vesnic alaturi,ca in mai toate povestile pe care le auzise pana atunci despre alte printese ce se respectau,il desena dupa chipul si asemanarea sa-roscovan,cu multe pete,buze muscate si ochi precum cele sapte mari.Si il privi cu atata drag incat acea fiinta din celuloza prinse viata si se spune ca umbla si in zilele noastre prin locuri frecventate de capete regale.

Ce imparateasca noastra prietena nu stia atunci e ca printul nu e usor de gasit.Ii era usor sa-l viseze oricand ii dorea sufletul,dar de atins era mai greu,caci bucatile de foaie odata rupte s-au imprastiat sub mii de alte chipuri.De aceea ea l-a tot vazut pe EL pe rand in colegul de gradi cu nume ca al sau,intr-un print turc,tatar,rus,francez si sunt atat de multi ca nici ea nu-i mai tine minte,doar ii simte sub forma de arsuri.Caci tot ce lumina asa frumos in ei ardea ca soarele la un moment dat.

Povestea asta nu are final clasic,nu traiesc fericiti pana la adanci batraneti,ci se tot cauta prin lume pana li se incetoseaza privirea.Ea in ultima vreme are un zambet trist caci acea bucata,cea mai mare,cea mai lucioasa din foaie pe care a gasit-o a fost suflata de un vant iernatic.Nu a apucat decat sa-i cante despre ce s-a intamplat cu celelalte bucati,caci glasul ei e sunetul a zeci de arsuri,de atins nu a putut niciodata.Si privirea ce i s-a deschis in ochiul acela magic cand a vazut bucata de nestemata acum e palida,cu cat mai mult priveste spre vazuse O data,spre frantura ce se pierde in zare.

Spuneti voi acum,dragi nepoti,cate poti sa-ti amintesti din urmele negre de pe o revista lucioasa...

Unii nu invata niciodata sa priveasca.