I must admit. This was a long time ago, but still fresh

i'm in a great dilemma.i'd write you more but it only makes me feel worse afterwards.i'd come searching for you but i feel that would be an abuse.i'm afraid once again,still holding on to my newly rediscovered strengths yet afraid to take any step further towards you.i'd give you up but i don't feel ready.it's all about thoughts and feelings,it always is.on one hand i want to respect your space,i do.i want to respect myself more.on the other hand,i don't want to have to repeat these mistakes with someone else just because i never had a full chance to solve this equasion.i know,i know.you're back home,you're back to what you left for a moment aside.but i can't,i don't want to settle with being just a moment aside.i want my own place in your history,i want to know i mattered.i always want this,no matter what domain it may be.i'm fighting uncertainty and it's a hard fight because it hurt my eyes before i even knew of the fight.that's why i'm writing.i want this to either be my last attempt or my first letter.because when we promised we'd write.no matter how much under the influence we were,i actually believed in that promise.in that promise i made to myself that i'd be honest.i don't want to hide behind words and gestures and past and future mistakes anymore even if the light will burn my skin and scar my eyes.i embrace future pain for i need to gain starting from now.so this is the only answer i need from you.do you want me to write,do you want me to stop.may i keep writing your name in the square or should i just settle for paper and pencils with an unaddressed destination?there's too much dirt hanging on my soul,i wish to shake it off so that my steps can be lighter,so that whenever i shall take another step it can be the first one in a long flight,not leaving heavy dirty marks all over someone else's road,just light leading towards a peaceful oasis.i don't want to ask anything from you,ever.but it's just hypocrisy targeted at myself because i want your help,i want your presence until i can finaly step uncrippled and finally fly.i want your shade spreading over my thirsty mind until i find the yellow brickde road towards my own oasis

sometimes

You're in the sand glued to my feet, in the sound of the sea covering my ears, erasing memories of my young years. You're in the restless wind playing on my bare chest and the luminescence for that I have given away my breath for a few moments. You're in this smell of salt and blackened sky, you're the protection that small firefly gives me against being alone.

Ia-ma de mana si spune-mi eu. Banal Azi

Ia-ma. Mi te dau. Complet. In toata intinderea pielii mele. Numai pentru a-ti spune la sfarsit cat contezi. Cat insemni. Cuvinte banale. Astazi. In ziua de azi. Dar esti prima jucarie. Nu doar, nu numai. Esti jucaria. Esti primul. Poate ultimul joc. Esti tot. Alt cuvant banal astazi. Dar eu nu sunt azi. Noi nu suntem astazi. Noi suntem dincolo. Esti primul zbor. Primul cer. Primul nor cu puf. Primul univers. Primul, alt cuvant banal astazi. Dar noi nu suntem astazi, noi suntem dincolo. Tu si eu, implicit. Eu prin tu, tu prin eu. Umarul tau si ochii mei, lacrimile mele ( cuvinte banale astazi, precum bananele dupa ’90) tresaririle tale. Cearsafurile, camerele, intunericul si luminile. Banale astazi dar sunt dincolo. Acum pleaca. Fumez tigara dupa tigara si beau gura dupa gura si ma prefac asa cum prefac zi dupa zi in lumina. Ia-le. Ia-ma pentru ca inca nu m-ai avut desi deja m-ai fi putut avea.

degeaba e povestea mea. povestea mea e degeaba

E tarziu. E tirziu. Si tot degeaba. E povestea mea; probabil numai, doar, decat a mea. As intreba a mia oara ce altceva conteaza daca, de fapt, nu ai conta chiar tu. Pentru mine si povestea mea. Fara acea scanteie totul ar fii doar, decat, numai nisip. Si praf, ierburi, aburi. Dar asa e ceva. E om. E carne. Sunt ape, rauri si lacuri si punti inecate si cladite. Esti tu. Doar, numai, decat tu. E inexplicabil desi palpabil, e dincolo de cuvinte desi poate exprimabil. E dincolo de vizibil desi real. Precum aerul, sec suna, stiu, dar cati pot intelege? Nu conteaza numarul si cantitate. As fii fericita daca s-ar putea simti, traduce in cantitate. Ar fii frumos,estetic, poetic. Uneori ar atinge acea limita in care ar deveni pragmatic. De bun simt. Decent. Cotidian. Si chiar ar fi ceva. Aceasta absenta a unicitatii, aceasta generalizare, universalizare a intensitatii. Dar nu pare a fi. A fi. Verb infinitiv. Esenta. Nu e. Din pacate (mortale sau vitale)
Probabil, invariabil, incomensurabil. Infinitiv.

Litere si constelatiile pielii

Cuvintele-s un fel de usa scorojita sau mai degraba clante prea des folosite.Sternocleidomastotidianul, spre exempu; Fiecare medic il stie.Fiecare om il are.mai ales tu.Dar nici al tau nu-i deosebit.Ti l-a simtit perna si apa marii si vantul, poate ploaia si nu vreau sa ma mai gandesc ce si cine inainte sa-l smulg pe-al meu.L-au vazut, deci il stiu.Nu mai poate a-mi apartina.

M-as face explorator numai pentru a gasi o luna pe cerul pielii tale.S-o botez Ion de la iubire si s-o las sa pluteasca spre vesnicul Cancer.Constelatia, adica.

"tu" e o clanta uleioasa.Nu stiu de unde s-o apuc cand vreau sa te chem.Mi-e frica sa nu cumva sa-l folosesc gresit si sa nu-mi raspunzi.Ca-n "tulpina", de exemplu.

Degeaba am plantat atatea radacini.Au crescut frumos dar nu le pot compara cu tine.Ele nu ma pot aseza pe ganduri si nici nu spun daca se gandesc la mine.Tu in schimb indeplinesti cel putin una din cele doua conditii.

O sa cresc mare si frunzoasa si atunci voi scrie un alfabet doar al nostru.

a doua scena

am apasat butonul de repeat?am apasat cumva butonul de stop?cel de backwards pare intepenit.revin in fata tribunalului vechi franturi de sceneta.sceneta de liceu, dulce sceneta de vacanta de vara, jucata cu intarziere.nu erau actorii pregatiti, nu era scena amenajata.actorii nu stiu de unde au venit replicile pe care tocmai le-au spus."Blood, Yago!" striga tanarul pe scena paginilor lui Stanislavski.Sange strig si eu.Il simt.Atat de rar, tot mai rar parca.

*La batranete oamenii au probleme cu circulatia, cu arterele, cu inima pentru ca nu le mai stiu rolul;il uita pe parcurs*

Nu-s tocmai Alba-ca-Zapada in aceasta scena.M-am aruncat in noroi de atatea ori, cu atata placere simulata.Imi amintesc de cand eram mica si am mers la tara, la ditamai conacul cu livada, si activitatea mea preferata era sa umblu desculta pe ulita, pe zidurile artizanale din piatra, prin tarcul gainilor si oilor, pe capite de fan.Acolo nu era noroi, colbul acela era mai curat decat detergentul de rufe de-acasa, de pe etajera din baie.Aici in schimb e noroi.Mult.E hrana preferata a orasenilor.Suntem niste rame.Orbi, inghitind noroi.Astia-s figurantii.In sceneta, ies dupa o gura vartoasa de noroi si tremur.Tremur in fata unui public pe care nu-l vad de luminile din paharul tau de vin.Tremur si aud dong dong dongul bisericii de pe strada franceza.Nu il aud, dar mintea ne-a inghetat.Pe acelasi pahar, s-a lipit.Cum ni s-au lipit si privirile, pe deasupra lui.Ce ieftin suna.Hierofaniile nu prea pot fi redate in cuvinte, desi cuvintele asta sunt, ce ironic! Semnificat si semnificant, profan si sacru.Memorie poetica, ciudat cum nu se pierde cand celelalte memorii fug, o sterg cu guma de la tenisi.

Coaja de portocala in ciocolata mea calda.Cam asa e gustul sacrului din acele clipe.De la cacao imi bate inima mai repede, stie ea ce stie, curand o sa se termine.Dar coaja aceea de portocala...O pot unii cu cerul gurii.De fapt nu pot, n-am astfel de puteri.Ea poate.Tu poti.Si eu, dar nu chiar asta.Eu pot sa scriu scrisori, si sa regizez un film cu o fusta albastra si un cantec mai ieftin decat berea.Berea nu vorbeste de temple prin care m-ai tarat, tu imi lipesti textul asta de buze cand nu-s atenta.Si nici nu stiai sa numeri templele prin care m-ai tarat, pentru ca nu le-ai privit, nu le recunosti marmura sau piatra, mirosul de lumanari si flori indepartate.Nu stii orele la care ma trezesti, nu stii orele la care nu ma lasi sa adorm.Nu asculti linistea palmelor noastre.Nu intelegi placerea streangului ce mi l-ai pus de gat din bratele tale, nu simti tradarea sarutului ce mi l-ai infipt pe frunte.Nu vrei, nu stii, nu prea conteaza.Asa-i sceneta.

Si eu privesc muta de pe esafodul din lemn de pe plaja, privesc muta de pe coridorul spitalului de nebuni in care te reintalnesc in noua reincarnare a scenetei, privesc muta pentru ca nu pot sa-ti ofer altfel scanteile din chibrit, semnificatul.Cu parere de rau spun ca nu pot privi cu gura decat atunci cand tin pleoapele strans lipite.

Cortina pica.Si se tot ridica.E stricat mecanismul sau nu-i prea clar finalul

Daca nu

Daca nu scriu despre asta o sa ma inece.Daca nu o scuip acum o sa-mi inghete trahea.Serios, cam asta simt.Daca nu-mi gasesc cuvintele e pentru ca-s grele, masive, apasa in penumbra.Cand ma gandesc la aceste cuvinte, proiectez imaginea bucatilor de plumb ce se leaga de firul subtire, transparent al unditei ca sa se scufunde.Nu prin simple cuvinte sunt eu tinuta pe fundul acestui pahar ci prin trairi puternice si procese psihice intense.Imi vin in minte numai metafore legate de pescuit, doar ca nu prea exprima corect starea ce vreau sa o redau.

Suferinta e una din putinele stari constante in existenta unui om si asta pentru ca e inzestrata cu capacitatea de a se metamorfoza, de a se transforma, decanta in tot felul de forme rafinate pe masura capacitatii respectivului om de a le suporta si pe cat posibil intelege.Chiar nu cred ca omul poate trai fara suferinta si asta pentru ca probabil e una din legaturile ce da consistenta structurii noastre carbonice.Sau poate iar generalizez doar de dragul propriei alinari si propriului confort.

Si uite ca inca nu o pot scrie.Ma mai inec o vreme cu starea pana o pot scuipa