Ma doare sanul.De vreo saptamana.Ceva arde acolo,in interior si nu e focul dragostei.Ma gandesc amuzata ce as face daca dupa ce ajung la control aflu ca o sa mor,desi stiu ca riscul de cancer la san e minim sub 30de ani.Dar asa ma amuz eu in ultima vreme,de fiecare data cand imi vine sa-mi smulg excrescenta stanga de pe piept de durere.Ia sa-mi fac lista.Bucket list fara mosi tristi.
Asa deci...In ordine aleatorie cativa termeni de pe lista:
Pictură
Vodcă
Reunion
Londra
Moscova
Dostoievski
Zaha
Iarbă
Lalele
Irlanda
Madonna(+glont de argint,sa fiu sigura ca nu invie)
sânge
Hooverphonic
Paraşute
Mai sunt dar apar doar după ce sunt sigura ca-s pe moarte.
Monday, January 19, 2009
Saturday, January 10, 2009
Iubirea in mana sau sub talpa
I-am zis La Revedere.Nu stiu daca a inteles gestul meu.Si eu mi-am privit sufletul contorsionandu-se in incercarea de a formula cuvintele atata timp.Sper ca pana la urma imi va intelege decizia,ca va intelege ce simt.
Propria mea Galatee masculina.Un chip frumos,sculptat,inzestrat cu atatea calitati pretioase.Cu toate astea,nu a reusit sa ma miste din starea mea de pietrificare,sa imi incalzeasca sangele pentru mai mult de o clipa.As vrea sa-l fac sa vada,sa mi se scrie pe fata din pistrui ca sunt fata-reptila,iar el e un Soare la care m-am incalzit dar in lipsa caruia nu am murit si asta a fost dureros.In lipsa lui eram in coma,precum un vampir in lipsa sangelui sau proaspat,cald,dulce.Iar coma asta de fapt e o stare ce mi-a devenit a doua natura.Tuturor le e frica de vampiri pentru ca se hrănesc cu energia lor dar eu l-am hipnotizat cu privirea,s-ar parea,a uitat ca-l voi goli...
Nu imi sta in fire sa cer fara sa dau inapoi,nu pot sa ma hrănesc din el fara sa il las sa se hraneasca din mine.Iar eu nu am ce-i oferi.Aşchii de greaţă imi alunecă prin vene,prefer sa rămân in coma decat sa il sfâşii pe el.Nu e nimic ce mi-ar placea mai mult decat sa ma las devorata,sa fiu degustata si topita de un soare,dar nu sunt capabila de un astfel de abandon in acest moment sau poate nu voi mai fi vreodata.
Iubirea e un cuvant prea mare pentru mine,ma copleseste.Am conjugat "a iubi" numai la singular pana acum,la persoana I,niciodata la plural,nu i-am stiut niciodata forma de masculin sau de persoana a 2 a.Acum ca am auzit-o m-a speriat si mai tare pentru ca am vazut ca am uitat sa il mai pronunt.
El mi-a intins mana si in palma ii era scris cuvantul.Eu m-am intors pe calcaie si am fugit.Fusesem prea des calcata in picioare ca sa nu ma sperii.Asa ca acum am calcat si eu in picioare acest cuvant,decat sa il pronunt fara sa il cred.Nu il mai cunosc si nu o sa ma prefac ca il inteleg.
Propria mea Galatee masculina.Un chip frumos,sculptat,inzestrat cu atatea calitati pretioase.Cu toate astea,nu a reusit sa ma miste din starea mea de pietrificare,sa imi incalzeasca sangele pentru mai mult de o clipa.As vrea sa-l fac sa vada,sa mi se scrie pe fata din pistrui ca sunt fata-reptila,iar el e un Soare la care m-am incalzit dar in lipsa caruia nu am murit si asta a fost dureros.In lipsa lui eram in coma,precum un vampir in lipsa sangelui sau proaspat,cald,dulce.Iar coma asta de fapt e o stare ce mi-a devenit a doua natura.Tuturor le e frica de vampiri pentru ca se hrănesc cu energia lor dar eu l-am hipnotizat cu privirea,s-ar parea,a uitat ca-l voi goli...
Nu imi sta in fire sa cer fara sa dau inapoi,nu pot sa ma hrănesc din el fara sa il las sa se hraneasca din mine.Iar eu nu am ce-i oferi.Aşchii de greaţă imi alunecă prin vene,prefer sa rămân in coma decat sa il sfâşii pe el.Nu e nimic ce mi-ar placea mai mult decat sa ma las devorata,sa fiu degustata si topita de un soare,dar nu sunt capabila de un astfel de abandon in acest moment sau poate nu voi mai fi vreodata.
Iubirea e un cuvant prea mare pentru mine,ma copleseste.Am conjugat "a iubi" numai la singular pana acum,la persoana I,niciodata la plural,nu i-am stiut niciodata forma de masculin sau de persoana a 2 a.Acum ca am auzit-o m-a speriat si mai tare pentru ca am vazut ca am uitat sa il mai pronunt.
El mi-a intins mana si in palma ii era scris cuvantul.Eu m-am intors pe calcaie si am fugit.Fusesem prea des calcata in picioare ca sa nu ma sperii.Asa ca acum am calcat si eu in picioare acest cuvant,decat sa il pronunt fara sa il cred.Nu il mai cunosc si nu o sa ma prefac ca il inteleg.
Wednesday, December 24, 2008
crăciun si religie
Maine se vrea a fi motiv de sărbătoare,una din cele mai mari sărbători creştine.Ce înseamnă asta?S-ar părea ca luminiţe,cadouri,mancare de porc si nervi.Tradiţii pe care nu le înţeleg.Pentru mine Crăciunul a avut mereu un alt înţeles.Nu cel al naşterii Domnului,cred sau nu in povestea naşterii.Putea fi in orice alta zi a anului sau putea sa nu fie deloc,25 decembrie a fost ziua aleasă de oameni pentru această sărbătoare.Însă din toată povestea reţin bucuria naşterii,bucuria reunirii familiei chiar si într-un săracacios staul.Cred ca asta contează.Reunirea familiei,un motiv in plus de apropiere.
In mod normal,nu înţeleg de ce ar fi nevoie de un motiv in plus pentru a te apropia de cei din familie.Ei sunt cei la care te intorci la sfârşitul zilei,săptămânii,semestrului,cei care ar trebui sa fie o sursă de linişte,de calm si relaxare.Fiind incapabili,însă, sa valorificăm frumuseţea termenului de familie in fiecare zi,se pare ca avem o şansă in plus,in fiecare an,de Crăciun.E vacanţă,nimeni nu munceşte,deci nu există surse exterioare de stres.Toată atenţia poate fi concentrată asupra celor din jur si asupra ta.
Familia mea are cinci membri.Nu am bunici,nepoţi,veri,unchi.Am încetat de mult sa îi mai consider familie.Am doi fraţi,o mama si un tată si ei ma au pe mine.Nu ma interesează mesele imense in familie,pline de grăsimi si zeci de feluri de mancare garnisite cu nervi si reproşuri.Nu ma interesează goana dupa cadouri colorate,mari,lucioase,colindele plângăcioase,luminiţele de la ferestrele vecinilor.Nici zăpada,nici cozonacii umflaţi,nici măcar bradul.Tot ce imi doresc e sa îi iau in braţe pe cei trei oameni care mai sunt fizic alături de mine,si sa ma gândesc cu drag la al patrulea ca in orice alta zi a anului.Nu vreau sa merg sa ma împartasesc pentru ca nu am ţinut post si nici nu imi face plăcere sa ascult slujbele ce iti mănâncă cu orele din răbdare.Timpul trece cel mai greu in biserica,nu ştiu alt loc in care cinci minute sa pară o jumătate de ora.
Nu cred in biserica.Nu cred in vorbele preoţilor.Am cunoscut prea puţini care sa imi merite atenţia.Sunt oameni îmbrăcaţi in haine scumpe,lucioase,aurite,cu pretenţia de a şti ceva in plus,ceva ce noi restul nu suntem capabili sa înţelegem fără ajutorul lor.Poate au dreptate.Poate nu sunt capabilă sa înţeleg,sau poate consider ca învăţăturile cu adevărat importante nu au legătură cu aspectul exterior,orientarea si practicile sexuale,muzica pe care enoriaşii o ascultă,ci cu modul lor de a gândi si a accepta sau nu pe cei din jur.
Eu cred.Cred in necesitatea alegerilor,necesitatea creşterii si nu a stagnării,a modernizării,evoluţiei.Cred in ajutor dat fără un imbold religios,in rugăciunile prin care se comunica ceva si nu doar se repetă enunţuri greoaie gândite de altcineva.Cred in importanţa familiei si a iubirii izvorate in mod natural,in absenta forţelor externe,iubire pentru cei care simt ca merită iubiţi.
Nu voi permite unei bunici,de exemplu,sa se hrănească din sentimentele mele doar pentru ca e legătură de sânge.Voi încerca sa imi hrănesc familia cu gândurile si trăirile mele,sa le dau ceea ce m-au ajutat sa cresc si sa dezvolt.Nu numai de Crăciun.
In mod normal,nu înţeleg de ce ar fi nevoie de un motiv in plus pentru a te apropia de cei din familie.Ei sunt cei la care te intorci la sfârşitul zilei,săptămânii,semestrului,cei care ar trebui sa fie o sursă de linişte,de calm si relaxare.Fiind incapabili,însă, sa valorificăm frumuseţea termenului de familie in fiecare zi,se pare ca avem o şansă in plus,in fiecare an,de Crăciun.E vacanţă,nimeni nu munceşte,deci nu există surse exterioare de stres.Toată atenţia poate fi concentrată asupra celor din jur si asupra ta.
Familia mea are cinci membri.Nu am bunici,nepoţi,veri,unchi.Am încetat de mult sa îi mai consider familie.Am doi fraţi,o mama si un tată si ei ma au pe mine.Nu ma interesează mesele imense in familie,pline de grăsimi si zeci de feluri de mancare garnisite cu nervi si reproşuri.Nu ma interesează goana dupa cadouri colorate,mari,lucioase,colindele plângăcioase,luminiţele de la ferestrele vecinilor.Nici zăpada,nici cozonacii umflaţi,nici măcar bradul.Tot ce imi doresc e sa îi iau in braţe pe cei trei oameni care mai sunt fizic alături de mine,si sa ma gândesc cu drag la al patrulea ca in orice alta zi a anului.Nu vreau sa merg sa ma împartasesc pentru ca nu am ţinut post si nici nu imi face plăcere sa ascult slujbele ce iti mănâncă cu orele din răbdare.Timpul trece cel mai greu in biserica,nu ştiu alt loc in care cinci minute sa pară o jumătate de ora.
Nu cred in biserica.Nu cred in vorbele preoţilor.Am cunoscut prea puţini care sa imi merite atenţia.Sunt oameni îmbrăcaţi in haine scumpe,lucioase,aurite,cu pretenţia de a şti ceva in plus,ceva ce noi restul nu suntem capabili sa înţelegem fără ajutorul lor.Poate au dreptate.Poate nu sunt capabilă sa înţeleg,sau poate consider ca învăţăturile cu adevărat importante nu au legătură cu aspectul exterior,orientarea si practicile sexuale,muzica pe care enoriaşii o ascultă,ci cu modul lor de a gândi si a accepta sau nu pe cei din jur.
Eu cred.Cred in necesitatea alegerilor,necesitatea creşterii si nu a stagnării,a modernizării,evoluţiei.Cred in ajutor dat fără un imbold religios,in rugăciunile prin care se comunica ceva si nu doar se repetă enunţuri greoaie gândite de altcineva.Cred in importanţa familiei si a iubirii izvorate in mod natural,in absenta forţelor externe,iubire pentru cei care simt ca merită iubiţi.
Nu voi permite unei bunici,de exemplu,sa se hrănească din sentimentele mele doar pentru ca e legătură de sânge.Voi încerca sa imi hrănesc familia cu gândurile si trăirile mele,sa le dau ceea ce m-au ajutat sa cresc si sa dezvolt.Nu numai de Crăciun.
Tuesday, December 2, 2008
Copacul
Jimmy mi-a spus aseara cand nu am fost in stare sa-i spun nimic,cand imi pierdusem cuvintele,mi-a spus aseara sa gasesc un copac doar al meu pe care prea putini sa il cunoasca si pe care doar eu sa stiu sa-l iubesc.In gradina mea toti copacii par adormiti sub ceata,toti se foiesc intr-un vis pe care nu si-l vor aduce aminte cand o noua primavara ii va trezi.
As vrea sa gasesc acel copac proaspat caruia sa-i ofer caldura mea si sa il vad cum inmugureste prin toata fiinta mea.As vrea sa pot creste un copac,de la radacina pana la cea mai inalta frunza dar nu pot pentru ca nu sunt inca pregatita.Am nevoie de un copac inalt,semet si puternic in care sa imi fac cuib.
As vrea sa gasesc acel copac proaspat caruia sa-i ofer caldura mea si sa il vad cum inmugureste prin toata fiinta mea.As vrea sa pot creste un copac,de la radacina pana la cea mai inalta frunza dar nu pot pentru ca nu sunt inca pregatita.Am nevoie de un copac inalt,semet si puternic in care sa imi fac cuib.
Monday, December 1, 2008
Eu
E de-a dreptul umilitor să încerci să oferi şi să nu poţi.să încerci să te oferi şi să nu poţi.Parcă nu ai avea ce oferi,parcă nu ai mai avea ce,parcă ai fi un parau ce încearcă să izvorăscă din nou după secetă şi nu i-a fost de-ajuns roua noii dimineţi.parcă ai fi un beţiv ce încearcă să se elibereze dar nu poate să se despartă de ce l-a adus în starea asta.
Nu îmi ajungi.şi cu cât mai mult încerc să mă conving de contrariu,cu atât mai mult mă simt golită,cu atât mai mult simt ca ofer ceva ce nu mai e al meu.cu cât mai mult încerc să-ţi dau,cu atât mai mult simt ca nu pot decât să mă întorc la acel început dureros,la acea fractură ce m-a crăpat şi mi-a dat acest aspect de incomplet.
Cu cât mai mult încerc să aleg între două plăci,între stânga şi dreapta,cu atât mai mult mă scufund,cu atât mai mult cad în ce era înainte de necesitatea alegerii,înainte de nevoie,când era doar rima,fără nevoia poeziei,fără nevoia unui vers de susţinere,fără nevoie.
Nu îmi ajungi.şi cu cât mai mult încerc să mă conving de contrariu,cu atât mai mult mă simt golită,cu atât mai mult simt ca ofer ceva ce nu mai e al meu.cu cât mai mult încerc să-ţi dau,cu atât mai mult simt ca nu pot decât să mă întorc la acel început dureros,la acea fractură ce m-a crăpat şi mi-a dat acest aspect de incomplet.
Cu cât mai mult încerc să aleg între două plăci,între stânga şi dreapta,cu atât mai mult mă scufund,cu atât mai mult cad în ce era înainte de necesitatea alegerii,înainte de nevoie,când era doar rima,fără nevoia poeziei,fără nevoia unui vers de susţinere,fără nevoie.
Friday, November 28, 2008
Un mod de a multumi
Ma uit la data ultimului post si vad 19.Ma uit in buletin si vad 17.11.1989.De trei ori 19 pentru ca acesta e numarul de ani (pe)trecuti de cand am hotarat ca sunt pregatita sa ma eliberez din stransoarea calda a mamei si sa respir un aer comun cu al celor ce au trecut si au ramas in anii mei,care m-au ajutat sa scriu acesti ani in buletin intr-un mod atat de spectaculos.Toti cei care m-au hranit cu bucati din ei,toti cei carora le-am acordat bucati din mine,toti cei care m-au invatat sa tin creionul in mana in modul in care il tin acum.
171119.89.19.infinit.1
Atatea motive am sa va multumesc.Pentru frumos,pentru idealuri,pentru vise,pentru carti,pentru numere,pentru schimbari,pentru credinta,pentru florile de mucigai,pentru durere,pentru viata,pentru moarte,pentru nopti si lumina.
La 18 am inceput un nou ciclu,care acum continua in forta.M-am eliberat din stransoarea confortabila a propriei case,propriei familii,propriilor temeri,propriei cutii m-am aruncat in frig alaturi de voi si am simtit din nou intregul de parca ar fi fost prima data.Sunt ca si nou nascuta si acesta e primul an din viata mea in care incep sa vorbesc.Sa deschid gura si sa las nu doar aer sa iasa ci ganduri si emotii,sa fac loc altor ganduri si emotii sa ma patrunda.
Multumirile mele pot parea mici nimicuri,dar sunt modul meu de a da inapoi ceea ce voi mi-ati dat pana acum.
171119.89.19.infinit.1
Atatea motive am sa va multumesc.Pentru frumos,pentru idealuri,pentru vise,pentru carti,pentru numere,pentru schimbari,pentru credinta,pentru florile de mucigai,pentru durere,pentru viata,pentru moarte,pentru nopti si lumina.
La 18 am inceput un nou ciclu,care acum continua in forta.M-am eliberat din stransoarea confortabila a propriei case,propriei familii,propriilor temeri,propriei cutii m-am aruncat in frig alaturi de voi si am simtit din nou intregul de parca ar fi fost prima data.Sunt ca si nou nascuta si acesta e primul an din viata mea in care incep sa vorbesc.Sa deschid gura si sa las nu doar aer sa iasa ci ganduri si emotii,sa fac loc altor ganduri si emotii sa ma patrunda.
Multumirile mele pot parea mici nimicuri,dar sunt modul meu de a da inapoi ceea ce voi mi-ati dat pana acum.
Tuesday, November 18, 2008
Torturi Diplomate
Pana in ce punct mergi cu diplomatia?Si in ce punct e vorba doar de lasitate?Cat timp e bine sa taci si sa dai din cap si cand e bine sa iti spui punctul de vedere?
Sau,mai bine zis,cand e cazul sa nu mai menajezi punctul celuilalt de vedere si sa il exprimi pe al tau?Asa cum e el-ingenios sau ridicol,bine argumentat sau pur si simplu,pur de fapt,nu simplu.Pur,proaspat,crud.Cand e cazul sa te lasi dominat de sentimente,sa te lasi dominat de ceea ce gandesti cu adevarat?Fara frica de a fi penibil,fara frica de a rani.Sa arati cine esti de fapt.
E vreodata cazul sa faci asta?Care sunt marile riscuri?Sa spui ceva stupid,sa fii ranit de reactie,sa nu mai ai ocazia de a spune ce crezi cu alta ocazie?Cat de stupid poate fi ceva ce ardea de nerabdarea de a erupe?E mai dureros sa calci cu gentilete pe aceeasi basica supuroasa sau sa o spargi dintr-odata?Si ce pierdea Gallileo daca nu isi tinea gura si urla "eppur si muove!".De murit oricum a murit in conditii nedemne.Ce alegi-sa fii ars pe rug pentru ceea ce simti si crezi,sau sa traiesti incarcerat in propriile temeri?
Nu ma pot hotari cum imi e mai greu sa traiesc.Ce ma apasa mai tare pe umeri.Atlas sau Prometeu?Cari pe umeri cerul propriilor decizii sau iti tradezi eul ca mai apoi sa spui ca tu de fapt asteptai o cauza mai nobila?
Sau,mai bine zis,cand e cazul sa nu mai menajezi punctul celuilalt de vedere si sa il exprimi pe al tau?Asa cum e el-ingenios sau ridicol,bine argumentat sau pur si simplu,pur de fapt,nu simplu.Pur,proaspat,crud.Cand e cazul sa te lasi dominat de sentimente,sa te lasi dominat de ceea ce gandesti cu adevarat?Fara frica de a fi penibil,fara frica de a rani.Sa arati cine esti de fapt.
E vreodata cazul sa faci asta?Care sunt marile riscuri?Sa spui ceva stupid,sa fii ranit de reactie,sa nu mai ai ocazia de a spune ce crezi cu alta ocazie?Cat de stupid poate fi ceva ce ardea de nerabdarea de a erupe?E mai dureros sa calci cu gentilete pe aceeasi basica supuroasa sau sa o spargi dintr-odata?Si ce pierdea Gallileo daca nu isi tinea gura si urla "eppur si muove!".De murit oricum a murit in conditii nedemne.Ce alegi-sa fii ars pe rug pentru ceea ce simti si crezi,sau sa traiesti incarcerat in propriile temeri?
Nu ma pot hotari cum imi e mai greu sa traiesc.Ce ma apasa mai tare pe umeri.Atlas sau Prometeu?Cari pe umeri cerul propriilor decizii sau iti tradezi eul ca mai apoi sa spui ca tu de fapt asteptai o cauza mai nobila?
Subscribe to:
Comments (Atom)
