crăciun si religie

Maine se vrea a fi motiv de sărbătoare,una din cele mai mari sărbători creştine.Ce înseamnă asta?S-ar părea ca luminiţe,cadouri,mancare de porc si nervi.Tradiţii pe care nu le înţeleg.Pentru mine Crăciunul a avut mereu un alt înţeles.Nu cel al naşterii Domnului,cred sau nu in povestea naşterii.Putea fi in orice alta zi a anului sau putea sa nu fie deloc,25 decembrie a fost ziua aleasă de oameni pentru această sărbătoare.Însă din toată povestea reţin bucuria naşterii,bucuria reunirii familiei chiar si într-un săracacios staul.Cred ca asta contează.Reunirea familiei,un motiv in plus de apropiere.

In mod normal,nu înţeleg de ce ar fi nevoie de un motiv in plus pentru a te apropia de cei din familie.Ei sunt cei la care te intorci la sfârşitul zilei,săptămânii,semestrului,cei care ar trebui sa fie o sursă de linişte,de calm si relaxare.Fiind incapabili,însă, sa valorificăm frumuseţea termenului de familie in fiecare zi,se pare ca avem o şansă in plus,in fiecare an,de Crăciun.E vacanţă,nimeni nu munceşte,deci nu există surse exterioare de stres.Toată atenţia poate fi concentrată asupra celor din jur si asupra ta.

Familia mea are cinci membri.Nu am bunici,nepoţi,veri,unchi.Am încetat de mult sa îi mai consider familie.Am doi fraţi,o mama si un tată si ei ma au pe mine.Nu ma interesează mesele imense in familie,pline de grăsimi si zeci de feluri de mancare garnisite cu nervi si reproşuri.Nu ma interesează goana dupa cadouri colorate,mari,lucioase,colindele plângăcioase,luminiţele de la ferestrele vecinilor.Nici zăpada,nici cozonacii umflaţi,nici măcar bradul.Tot ce imi doresc e sa îi iau in braţe pe cei trei oameni care mai sunt fizic alături de mine,si sa ma gândesc cu drag la al patrulea ca in orice alta zi a anului.Nu vreau sa merg sa ma împartasesc pentru ca nu am ţinut post si nici nu imi face plăcere sa ascult slujbele ce iti mănâncă cu orele din răbdare.Timpul trece cel mai greu in biserica,nu ştiu alt loc in care cinci minute sa pară o jumătate de ora.

Nu cred in biserica.Nu cred in vorbele preoţilor.Am cunoscut prea puţini care sa imi merite atenţia.Sunt oameni îmbrăcaţi in haine scumpe,lucioase,aurite,cu pretenţia de a şti ceva in plus,ceva ce noi restul nu suntem capabili sa înţelegem fără ajutorul lor.Poate au dreptate.Poate nu sunt capabilă sa înţeleg,sau poate consider ca învăţăturile cu adevărat importante nu au legătură cu aspectul exterior,orientarea si practicile sexuale,muzica pe care enoriaşii o ascultă,ci cu modul lor de a gândi si a accepta sau nu pe cei din jur.

Eu cred.Cred in necesitatea alegerilor,necesitatea creşterii si nu a stagnării,a modernizării,evoluţiei.Cred in ajutor dat fără un imbold religios,in rugăciunile prin care se comunica ceva si nu doar se repetă enunţuri greoaie gândite de altcineva.Cred in importanţa familiei si a iubirii izvorate in mod natural,in absenta forţelor externe,iubire pentru cei care simt ca merită iubiţi.

Nu voi permite unei bunici,de exemplu,sa se hrănească din sentimentele mele doar pentru ca e legătură de sânge.Voi încerca sa imi hrănesc familia cu gândurile si trăirile mele,sa le dau ceea ce m-au ajutat sa cresc si sa dezvolt.Nu numai de Crăciun.

Copacul

Jimmy mi-a spus aseara cand nu am fost in stare sa-i spun nimic,cand imi pierdusem cuvintele,mi-a spus aseara sa gasesc un copac doar al meu pe care prea putini sa il cunoasca si pe care doar eu sa stiu sa-l iubesc.In gradina mea toti copacii par adormiti sub ceata,toti se foiesc intr-un vis pe care nu si-l vor aduce aminte cand o noua primavara ii va trezi.

As vrea sa gasesc acel copac proaspat caruia sa-i ofer caldura mea si sa il vad cum inmugureste prin toata fiinta mea.As vrea sa pot creste un copac,de la radacina pana la cea mai inalta frunza dar nu pot pentru ca nu sunt inca pregatita.Am nevoie de un copac inalt,semet si puternic in care sa imi fac cuib.

Eu

E de-a dreptul umilitor să încerci să oferi şi să nu poţi.să încerci să te oferi şi să nu poţi.Parcă nu ai avea ce oferi,parcă nu ai mai avea ce,parcă ai fi un parau ce încearcă să izvorăscă din nou după secetă şi nu i-a fost de-ajuns roua noii dimineţi.parcă ai fi un beţiv ce încearcă să se elibereze dar nu poate să se despartă de ce l-a adus în starea asta.

Nu îmi ajungi.şi cu cât mai mult încerc să mă conving de contrariu,cu atât mai mult mă simt golită,cu atât mai mult simt ca ofer ceva ce nu mai e al meu.cu cât mai mult încerc să-ţi dau,cu atât mai mult simt ca nu pot decât să mă întorc la acel început dureros,la acea fractură ce m-a crăpat şi mi-a dat acest aspect de incomplet.

Cu cât mai mult încerc să aleg între două plăci,între stânga şi dreapta,cu atât mai mult mă scufund,cu atât mai mult cad în ce era înainte de necesitatea alegerii,înainte de nevoie,când era doar rima,fără nevoia poeziei,fără nevoia unui vers de susţinere,fără nevoie.

Un mod de a multumi

Ma uit la data ultimului post si vad 19.Ma uit in buletin si vad 17.11.1989.De trei ori 19 pentru ca acesta e numarul de ani (pe)trecuti de cand am hotarat ca sunt pregatita sa ma eliberez din stransoarea calda a mamei si sa respir un aer comun cu al celor ce au trecut si au ramas in anii mei,care m-au ajutat sa scriu acesti ani in buletin intr-un mod atat de spectaculos.Toti cei care m-au hranit cu bucati din ei,toti cei carora le-am acordat bucati din mine,toti cei care m-au invatat sa tin creionul in mana in modul in care il tin acum.

171119.89.19.infinit.1
Atatea motive am sa va multumesc.Pentru frumos,pentru idealuri,pentru vise,pentru carti,pentru numere,pentru schimbari,pentru credinta,pentru florile de mucigai,pentru durere,pentru viata,pentru moarte,pentru nopti si lumina.

La 18 am inceput un nou ciclu,care acum continua in forta.M-am eliberat din stransoarea confortabila a propriei case,propriei familii,propriilor temeri,propriei cutii m-am aruncat in frig alaturi de voi si am simtit din nou intregul de parca ar fi fost prima data.Sunt ca si nou nascuta si acesta e primul an din viata mea in care incep sa vorbesc.Sa deschid gura si sa las nu doar aer sa iasa ci ganduri si emotii,sa fac loc altor ganduri si emotii sa ma patrunda.

Multumirile mele pot parea mici nimicuri,dar sunt modul meu de a da inapoi ceea ce voi mi-ati dat pana acum.

Torturi Diplomate

Pana in ce punct mergi cu diplomatia?Si in ce punct e vorba doar de lasitate?Cat timp e bine sa taci si sa dai din cap si cand e bine sa iti spui punctul de vedere?
Sau,mai bine zis,cand e cazul sa nu mai menajezi punctul celuilalt de vedere si sa il exprimi pe al tau?Asa cum e el-ingenios sau ridicol,bine argumentat sau pur si simplu,pur de fapt,nu simplu.Pur,proaspat,crud.Cand e cazul sa te lasi dominat de sentimente,sa te lasi dominat de ceea ce gandesti cu adevarat?Fara frica de a fi penibil,fara frica de a rani.Sa arati cine esti de fapt.

E vreodata cazul sa faci asta?Care sunt marile riscuri?Sa spui ceva stupid,sa fii ranit de reactie,sa nu mai ai ocazia de a spune ce crezi cu alta ocazie?Cat de stupid poate fi ceva ce ardea de nerabdarea de a erupe?E mai dureros sa calci cu gentilete pe aceeasi basica supuroasa sau sa o spargi dintr-odata?Si ce pierdea Gallileo daca nu isi tinea gura si urla "eppur si muove!".De murit oricum a murit in conditii nedemne.Ce alegi-sa fii ars pe rug pentru ceea ce simti si crezi,sau sa traiesti incarcerat in propriile temeri?

Nu ma pot hotari cum imi e mai greu sa traiesc.Ce ma apasa mai tare pe umeri.Atlas sau Prometeu?Cari pe umeri cerul propriilor decizii sau iti tradezi eul ca mai apoi sa spui ca tu de fapt asteptai o cauza mai nobila?

Imbratisare

De-as fi un trandafir pe un asteroid,n-as recunoaste in veci ca am nevoie de un clopot de sticla seara ca sa nu ma inghete frigul.As privi semet in jur la pamantul sterp,la vulcanii bine curatati,m-as mandri cu micii mei ghimpi.

Dar sunt un copil,nu un trandafir.Imi intind bratele si vad ca sunt lipite de trup,imi intind sufletul si vad cum ar vrea sa cuprinda tot.Si o sa recunosc ca am nevoie de imbratisarea coconului tau macar o vreme,pana cresc.Ba nu,nu o vreme,ci pana simtim amandoi ca ne-am intins aripile cat putem de mult,ca nu mai e decat piele si nicio tresarire ramasa din acel cocon.

Jur ca nu m-as sufoca in stransoarea ta,o simt si o stiu si de-aia o caut.O cladesc din muguri si licurici,ii recreez caldura din aburii respiratiei precum fetita cu chibriturile,o recreez pana o voi simti din nou.Am nevoie de ea,nu cum am avut nevoie de altele,nu e dependenta,e o simbioza care ma hraneste si ma ajuta sa devin o sfera,sa ofer totul,sa iti ofer totul,tot ce imi dai in schimb.

liquid colours

Tin strans in palma un cub de elastic,o guma cu care as putea sa-mi sterg gustul tau din minte,dintre circumvolutiuni.O dezmierd cu buzele,ii simt parfumul dulceag de uitare,dar inca nu o inghit.Inca ma plimb printre oglinzi,prin Tara Minunilor,inca mai sar prin balti fara frica sa ma ud,inca mai ating cerul cu degetele.Si nu e vina ta,dar te-ai contopit cu firimiturile acelea de scortisoara care-mi explodeaza printre papile,te-ai facut bulgare de foc si m-ai inghitit in avalansa ce-a trezit-o strigatul tau in mine.E totul atat de nou cand privesc cum ard,depaseste orice foc de artificii,orice febra.Si nu e vina ta,dar chiar nu vreau sa adorm totul,sa vand si Iad si Rai pentru purgatoriu...